Alianțele ce preced izbucnirea Primului Război Mondial
În vara lui 1914, în doar câteva săptămâni, cele mai mari state din lume intră în război. Atrase rând pe rând în conflict de alianțele încheiate în trecut, aceste țări își declară una alteia război, producând astfel un conflict generalizat care avea să facă mai bine de 35 de milioane de victime.
Escaladarea conflictului
Este clar, așadar, că sistemul european de alianțe a contribuit la generalizarea conflictului din vara lui 1914. Astfel, ceea ce trebuia să fie un conflict local, balcanic, s-a extins pentru a cuprinde nu doar aproape toate țările europene, ci și state din Asia, precum și coloniile asiatice și africane ale imperiilor coloniale. S-a ajuns astfel la marele război prefigurat în epocă de oameni politici și intelectuali, pe care nimeni însă nu a putut (sau nu a vrut) să îl evite.
Pentru a dezvălui rădăcinile profunde ale sistemului de alianțe ar trebui să ne întoarcem mult în timp în istoria Europei, dar situația poate fi înțeleasă și dacă ne rezumăm la a analiza secolul al XIX-lea și, mai ales, politica germană din a doua jumătate a secolului, mai precis, politica lui Bismarck.
Marele proiect bismarckian: Germania Unită
Otto von Bismarck, mai întâi Premier al Prusiei apoi Cancelar al Imperiului German (al cărui arhitect a fost), a construit Germania modernă atât printr-o consecventă politică internă, cât și printr-o politică externă defensivă, marcată în primul rând de războaiele contra Austriei și Franței.
Bismark a fost numit premier și ministru de externe al Prusiei în anul 1862, de către Kaiserul Wilhelm I. Încă de la început, proiectul său principal a fost de a crea un mare Imperiu German prin unirea numeroaselor principate germane, aflate pe atunci sub influența Austriei (la momentul respectiv, cel mai important stat vorbitor de germană din Europa Centrală). Astfel, primul pas evident era de a submina influența austriacă în aceste state. Bismarck inițiază, fără consimțământul absolut al Kaiserului, un scurt război împotriva Austriei, sub pretextul disputării unor teritorii din ducatul Holstein. Conflictul a durat doar șapte zile, fiind cunoscut sub numele de Războiul de Șapte zile, și a demonstrat nu doar Austriei, ci și întregii Europe, eficiența armatei prusace.
Pacea dintre Austria și Prusia a fost mediată de nimeni altul decât Napoleon al III-lea, împăratul Franței. În urma tratatului, Bismark a obținut de la austrieci nu numai Holstein și Schleswig, ci și Hanovra, Hesse, Nassau și Frankfurt, creând Confederația Germană de Nord, precursoare a Imperiului de mai târziu. Premierul Prusiei a reușit astfel să unească statele germane din nord și dorea să facă același lucru cu cele din sud, urmând ca toate principatele germane să fie unite în cele din urmă sub conducerea Prusiei. Cum ar fi putut să facă acest lucru? Prin unirea acestora împotriva unui inamic comun, care – odată cu Austria fusese înlăturată – nu putea fi decât Franța.
Pretextul pentru un nou război nu a fost greu de găsit. În 1870, Bismarck încearcă să plaseze un prinț de Hohenzollern pe tronul Spaniei, al cărei tron era vacant încă din 1868, după ce Isabella II de Bourbon fusese destituită. Napoleon al III-lea, care se temea ca Franța să nu fie încercuită de două state conduse de aceeași dinastie și care, la nevoie, ar fi colaborat împotriva sa, s-a opus. Apoi, în luna iulie, Bismarck se folosește de un șiretlic pentru a înăspri relațiile franco-prusace:el face publică o variantă modificată a unei telegrame primite de la Kaiser (faimoasa Telegrama de la Ems), fiind sigur că francezii se vor simți insultați. Telegrama a avut efectul scontat:Napoleon al III-lea, a cărei situație internă era deja complicată din cauza altor probleme, este presat să răspundă provocării prusace. Așadar, el declară război Prusiei pe 19 iulie 1870.
După cum era de așteptat, francezii nu au putut face față mașinăriei de război prusace. Napoleon al III-lea conduce personal armata în Bătălia de la Sedan, din 1 septembrie 1870, iar în urma înfrângerii suferite este obligat să abdice, conducerea Franței trecând în mâinile unui guvern provizoriu care va proclama republica. Războiul nu s-a terminat însă atunci, Parisul fiind asediat până în ianuarie 1871. Conflictul se termină oficial în mai 1871, cu consecințe importante pentru spațiul german:Franța este obligată să cedeze Alsacia și Lorena, iar statele germane din sud acceptă o uniune cu principatele nordice, formând astfel Imperiul German.
Proclamarea Imperiului German, 18 ianuarie 1871, Palatul Versailles
Alianțele lui Bismarck
Fără crearea acestei Germanii unificate, războiul din 1914 nu ar fi fost posibil. Așadar, proiectul lui Bismarck este strâns legat de evenimentele din secolul XX. Crearea imperiului n-a fost însă de ajuns;o importanță capitală a avut-o și sistemul de alianțe creat după 1871 de către noul Cancelar.
Odată creat imperiul, Bismarck a trebui să-i asigure și stabilitatea, iar singura modalitate de a-și îndeplini acest țel era de a forma un sistem de alianțe în vedere apărării Germaniei. Aceasta era o necesitate absolută pentru noul imperiu, chiar și numai pentru faptul că francezii erau disperați să-și ia revanșa și să-și recupereze teritoriile pierdute. Bismarck știa însă că și alte state de pe continent puteau pune în pericol Imperiul:Rusia, marele vecin de la est, cu care se putea confrunta pentru sfera de influență în Europa de Est, și Marea Britanie, care putea interveni dacă simțea că balanța puterii de pe continent este amenințată de ascensiunea germană.
Bismarck se temea, în primul rând, de o posibilă alianță dintre Austro-Ungaria, pe care o învinsese în 1866, și Rusia. Prin urmare, el a căutat o soluție pentru a și-i apropia pe cei doi posibili inamici. Rezultatul a fost crearea, în 1873, a Ligii celor Trei Împărați. Alianța n-a fost una de durată, căci Rusia se retrage în 1878. Germania rămâne, deci, în alianță doar cu Austro-Ungaria, alianță ce va rămâne în vigoare până la începutul Primului Război Mondial. Celor două imperii li se alătură, în 1881, Italia, iar noua alianță va purta numele de Puterile Centrale.
Un tratat mai puțin cunoscut este cel încheiat între Germania și Rusia în 1887, cunoscut sub numele de Tratatul de Reasigurare. Negociat de Bismarck, acest tratat era menit să păstreze în viață alianța cu Rusia după retragerea acesteia din Liga celor Trei Împărați. Tratatul stipula că cele două state vor rămâne neutre dacă oricare dintre ele se va afla în război cu o a treia putere, cu mențiunea că, dacă această a treia putere era Franța, Rusia nu era obligată să acorde asistență Germaniei, și, dacă era vorba de Austro-Ungaria, Germania nu avea să ajute Rusia. Ceea ce Bismarck a urmărit prin acest tratat era evitarea unui război pe două fronturi, marea teamă a Germaniei. Potrivit clauzelor inițiale, tratatul urma să fie reînnoit odată la trei ani, însă în anul 1890 noul Kaiser, Wilhelm al II-lea, îl demite pe Bismarck din funcția de cancelar și refuză continuarea înțelegerii.
Cum a luat naștere alianța anti-germană
Astfel, Rusia s-a văzut nevoită să-și regândească sistemul de alianțe și s-a reorientat către Franța. Cele două state au convenit să se consulte în caz că intră în război cu orice alt stat sau dacă stabilitatea Europei era pusă în pericol. Acest angajament verbal a fost ulterior consolidat prin semnarea, în 1892, a unei convenții militare franco-ruse, al cărei scop era de a contracara potențialul pericol reprezentat de Tripla Alianță.
Între timp, toate aceste acțiuni diplomatice au trezit interesul guvernului britanic, care își dă seama că Germania a devenit rapid noua mare putere europeană, manifestând, de asemenea, și pretenții coloniale, mai ales după venirea la putere a lui Wilhelm al II-lea, care dorea să-și extindă sfera de influență în Africa. Apoi, la îndemnul lui Alfred von Tirpitz, Kaiserul aprobă programul de dezvoltare a forței navale germane, perceput de către britanici o amenințare directă. Practic, ambiția germană de a egala în forță flota britanică nu a făcut altceva decât să-i scoată pe englezi din izolarea politică și să-i implice și pe ei în sistemul de alianțe european.
Englezii răspund prin încheierea, în 1902, a unei alianțe militare cu Japonia, cu scopul de a limita expansiunea colonială germană în Est. În plus, guvernul de la Londra decide sporirea propriei puteri navale, pentru a nu se lăsa depășită de germani. Dezvoltarea în paralel a ambelor programe navale va face ca, în ajunul războiului, Germania să aibă la dispoziție 29 de nave de război, iar Marea Britanie 49. Doi ani mai târziu, în 1904, Marea Britanie și Franța încheie alianță cunoscut drept Antanta Cordială, iar în 1907, prin tratatul anglo-rus, Imperiul Țarist se alătură alianței pentru a da naștere Triplei Înțelegeri.
Acestor două mari alianțe li se adaugă și altele, bilaterale, precum cele încheiate între Rusia și Serbia sau Marea Britanie și Belgia. Toate vor juca un rol important în vara anului 1914, când apare pretextul pentru război. Prin urmare, în 1914, marile puteri europene, dar și micile state, colaborau într-un sistem întortocheat de alianțe care va face ca, în momentul în care apare un casus belli precis, sub forma asasinatului lui Franz Ferdinand, toate aceste țări să fie atrase, pe rând, în conflict.
Mai multe informații pe http://firstworldwar.com/