Alexandru Odobescu şi dragostea ucigaşă
Dragostea adevărată presupune în bună măsură (dacă nu complet) extrem de multă pasiune, chiar patimă. Acest sentiment se manifestă atât de puternic încât individul uită adeseori de sine, este dispus a întreprinde acţiuni ce nu mai ascultă nici măcar de instinctul de conservare, darămite de onoare, demnitate etc.
Iar aspectul explică cum adeseori, în anumite împrejurări, dragostea pasională poate coincide cu violenţa, iar pentru unii – cât de cât labili din punct de vedere psihic – ea poate duce chiar la crimă ori sinucidere. Iar sub aspectul consecinţelor tragice ale unor astfel de „pasiuni” putem invoca aici cazul lui Alexandru Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe iubiri arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea.
Prin 1891, Al. Odobescu – om însurat şi cu o fiică de aproape 26 ani – a cunoscut pe profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger, Hortensia era mai tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al. Davila, de care a divorţat, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă, care a murit în 1891. Era aşadar o femeie liberă! De altfel, începutul relaţiei dintre Al. Odobescu şi Hortensia l-am putea oarecum fixa în primăvara anului următor, când hazardul a făcut ca în şedinţa Adunării Generale a Societăţii Geografice Române din 8/20 martie 1892, universitarul să ţină o conferinţă, tot în acelaşi cadru acordându-se Hortensiei Racoviţă un premiu impresionant, de 1000 lei, pentru lucrarea Dicţionarul judeţului Bacău. Nu după mult timp, cei doi sunt prezenţi – pe 21 iunie 1892 – la reuniunea profesorilor de geografie din Bucureşti, ce urma să elaboreze un program de studii pentru această materie.
Aşadar, întâlnirea în mai multe rânduri a lui Odobescu cu Hortensia, şarmul acesteia din urmă, faptul că în ultima perioadă profesorul fusese mai tot timpul singur în Bucureşti, prins în fel de fel de activităţi profesionale, dar şi victimă a unor maladii trecătoare, cărora a trebuit să le facă faţă singur, au generat o pasiune amoroasă devastatoare în ceea ce-l priveşte pe universitar. Iar din toamna lui 1892 cei doi sunt tot mai frecvent împreună, încât se pune deja problema ca soţii Odobescu să se separe „în mod legal”, întrucât – zicea amorezul – „sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”. Numai că această pasiune i-a adus nu doar multă suferinţă, ci şi imense umilinţe, fără şanse prea mari de ameliorare. Chiar soţia lui, Saşa, a propus Hortensiei să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a acceptat, deşi iniţial a agreat iubirea lui Odobescu, a profitat de ea, l-a încurajat şi i-a alimentat pornirile pătimaşe.
În acest context, de pasiune incontrolabilă, refuzul venit din partea Hortensiei a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie 1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul.
Cu câteva ceasuri înainte de gestul fatal, Al. Odobescu se adresează prietenului său Anghel Demetriescu, spunându-i acestuia într-o epistolă memorabilă:„Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.
Este demn de amintit aici faptul că deşi Hortensia a ţinut un jurnal intim deosebit de interesant, în ceea ce priveşte relaţia ei cu Al. Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea, cel care şi-a luat zilele într-un context de disperare pasională.
sursa:Istorii Regasite