Alexandru Giugaru și Birlic s-au lansat în pauza de la cinema

Primele filme difuzate vreodată au fost, de bună seamă, cele mute. Pentru a înviora cumva atmosfera din sălile sau grădinile primelor cinematografe bucureștene și chiar a continua obișnuința bucureștenilor cu șușanelele, patronii acestor săli s-au gândit să angajeze câte un instrumentist (de regulă un pianist), care, prin sonoritatea instrumentului, putea să acopere zgomotul făcut de unii spectatori mai volubili și care putea să cânte și la alte instrumente înrudite, precum xilofonul, de exemplu.

Ulterior, pentru a atrage mai mulți spectatori și a îmbunătăți audiția, au fost angajate orchestre întregi sau Kapelle, cum se numeau ele în epocă, între care unele au reușit să și înregistreze pe discuri unele piese. A se vedea, de pildă, înregistrările-document care s-au mai păstrat pe miniplăci de ebonită Gramophone Recorder („Faust – Valzer” 40361 II Berlin sau „Inima de lăutar” 72684 București, 1908). 

Apoi, orchestrele se specializaseră în susținerea acțiunii filmului prin sincronizarea sunetelor cu cele de pe ecran. De exemplu, o lovitură puternică de tobă se sincroniza cu bubuitura unui tun. În acest sens, menţionăm marşul „Silistra”, Batalionul 2 Pionieri 1927 (PARLOPHON B 10061-1), din superproducția deja amintită, „Independenţa României”, cu peste 80.000 de figuranți, în care se contempla însuși Regele Carol I în calitate de personaj, interpretat fiind de către Aristide Dematriade. 

Vremurile romantice ale proiecţiilor: operatorul care fuge cu rola de la o sală la alta

Primul film cu sunete apărut în București a fost un film cu Jackie Coogan, partenerul lui Charlie Chaplin din filmul „The Kid”, film în care se auzea sirena unui vapor – sunet care a făcut o mare senzație la vremea aceea, în special în rândul copiilor. A urmat apoi filmul cu dialoguri „Sony Boy – Cântăreţul de jazz”, cu Al. Johnson, care făcea săli arhipline pe bulevardul Elisabeta. 

Încet, încet, cinematografele stârnesc un interes și o curiozitate crescândă, devenind puncte de interes ale orașului şi începând să rivalizeze ca repere cu bisericile, piețele sau restaurantele cele mai cunoscute ale Bucureștiului. 

În funcție de condițiile de desfășurare și mai ales de condițiile tehnice de proiecție, cinematografele se diferențiau foarte mult, ajungându-se la trei categorii: cinematografe sărace, de cartier și de lux. Cele sărace predominau, dar nu exista aproape niciun cartier în care să nu se găsească un cinematograf, mergând până în zonele cele mărginașe.

Majoritatea fiind sărace, nu aveau bani să închirieze un film pentru difuzare și, de aceea, se asociau între ele pentru închirierea unui singur film, pe care îl împărțeau în două sau chiar trei părți. Își decalau ora de începere a spectacolului după ce se termina o primă parte din filmul de la primul cinematograf și, astfel, aceeași primă parte rula și la al doilea cinematograf, și așa mai departe, reușind să suporte costul închirierii mai ușor.

Operatorul fugea, de cele mai multe ori, cu bicicleta de la o sală la alta, cu rola, cu care de obicei mai și întârzia, spre nemulțumirea crescândă a spectatorilor nerăbdători să urmărească continuarea acțiunii, care se întrerupea câteodată chiar în momentul culminant. Se crea astfel o pauză, până să se aducă rola a doua sau a treia. Pentru a se umple acest timp și a se stinge aceste nemulțumiri, trebuia inventat ceva.

Artiştii comici întreţin atmosfera

Așa cum am mentionat, apăruseră orchestrele de acompaniament pentru sonorul filmelor, care interpretau diferite șlagăre la modă. Totuși, se simțea nevoia unei schimbări. Astfel au apărut diverși artiști comici, care s-au remarcat cu timpul și pe diverse alte scene. 

Așa s-au lansat Alexandru Giugaru (Sandy Huși), Grigore Vasiliu Birlic, Hristu Nicolaide și mulți alții, printre care și Nacht Stroe sau Vasilache, protagoniști, ei înșiși, în comedia cinematografică de mai târziu „Bing şi bang”. Acești comici interpretau diferite scheciuri sau monoloage vesele pentru umplerea golurilor din pauzele proiecțiilor.

Iată câteva titluri: „Manda în societate” şi „Taxatoarea de tramvai” (muzica după Anton Pann), interpretate de comicul la modă Julian 1927 (Columbia D 15658) sau „Coana Siţa nună mare” şi „Georgeta la farmacie”, interpretate de un alt comic en vogue, Bolyn (Columbia DR 1123). Toate aceste debuturi aveau loc pe scenele cinematografelor sărace ori de cartier cu nume sonore, de unde a rămas celebră gluma lui Stroe: „Am fost aplaudat în multe orașe ale Europei, la Paris, Barcelona, Roma, Nissa sau Milano”, glumă spusă pe scena cinematografului Milano, Arta de mai târziu. Acest cinematograf, care își trăgea numele de la proprietarul său sârb, Milan, era un exemplu tipic al cinematografelor de cartier, în jurul cărora roiau plăcintarii, simigii, salepgii care vindeau limonade, bigi-bigi şi atâtea altele. 

Fragmentul face parte din articolul „Vechi cinematografe bucureştene: Călătorie în istorie”, publicat în numărul 258 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: Wikipedia Commons