Alecsandri îndrăgostit

Fiecare îşi aminteşte câte ceva din pastelurile şi piesele de teatru ale lui Vasile Alecsandri incluse în programa școlară. Puţini sunt cei care l-au mai citit după studiile gimnaziale, liceale şi, mai ales, care îl citesc încă. Dar se întâmplă acest lucru, oarecum firesc, cu toţi autorii din manuale. E legat în parte de obligaţia de a-i parcurge. Iar cei care au obiceiul ori viciul lecturii, după terminarea studiilor aleg libertatea, de exemplu literatura universală. Sau, în sfârşit, fiecare descoperă autori pe cont propriu, fără să-i impună sau să-l mai educe careva.

 Însă redescoperirile târzii, cu deosebire când sunt completate de texte mai puţin cunoscute ale autorilor, de care poate nici nu ni s-a amintit în şcoală, au farmecul lor. Un astfel de text este Jurnalul unei iubiri, în care Vasile Alecsandri a notat vreme de unsprezece luni, între iunie 1846 şi mai 1847, în timpul unei călătorii făcute împreună cu Elena Negri, sora lui Costache Negri şi femeia de care era îndrăgostit, în Italia, Germania şi Franța. Moartea Elenei, Ninița, cum o numește poetul în intimitate, N., cum apare în însemnările cotidiene, e anunţată în ultima notiţă din jurnal.

Ce mod mai just de a pune capăt unei îndeletniciri zilnice decât o întâmplare atât de aproape de tăcere?

„O viaţă întreagă de fericire”

Existenţa acestui jurnal-document biografic, scris în franceză pe o agendă mică de 59 de file, depune mărturie nu doar pentru iubirea de tinereţe a scriitorului faimos de mai târziu, ci şi pentru o latură mai puţin cunoscută a Bardului de la Mirceşti, o latură frivolă, copilăroasă, a oricărui îndrăgostit, până la urmă.

„E un document de o valoare istoric-literară neprețuită, în care se oglindește mai limpede decât oriunde sufletul îndrăgostit al poetului, cu înclinațiile lui romantice, cu gusturile lui clasice și cu spiritul de observație al realității, care fac din el un spirit complex, armonios dotat, plin de căldură, de humor și imaginație”, consideră și C.D. Papastate.

Deopotrivă, însemnările lui Alecsandri sunt dovada unui timp plin de fericire, care explică poate cumva şi ce i-a lipsit apoi, acel „altfel” de mai târziu al „veselului” poet. Singur mărturisea că cele două luni, petrecute împreună cu N. a lui, la Veneţia, valorează cât „o viaţă întreagă de fericire”, căci dragostea a fost prezentă clipă de clipă şi i-a înălţat.

Poetul o cunoscuse pe Elena Vârnav-Liteanu după întoarcerea de la studiile pariziene, în 1840, la moșia Pribești (județul Vaslui) a prietenului Vasile Rosetti, căsătorit cu una dintre surorile lui Costache Negri, Catinca. Impresia produsă de cealaltă soră a lui Negri a fost mult mai puternică.

Totuși, abia în 1845, când o revede la Mânjina, se va îndrăgosti serios de cea pe care o va celebra apoi în multe dintre poeziile sale. Povestea de iubire continuă, povestește Papastate, prin mai multe întâlniri petrecute la moșia din Tecuci a Elenei Negri.

Plimbări, priviri duioase, strângeri de mână: „Incontestabil, Vasile Alecsandri recunoscuse în Elena Negri idealul lui de femeie, ideal ce nu-l va părăsi toată vieața”.

„Fericiţi cei ce iubesc!”

Elena află însă că e bolnavă de tuberculoză, o maladie frecventă în acele vremuri. Starea ei cerea o îngrijire serioasă, așa că, la recomandarea medicului, pornește cu diligența spre Italia în iunie 1846, să se trateze şi să respire un aer mai bun. S-a întâmplat să fie şi aerul mai bun al dragostei, să trăiască în ultimul an cât pentru o viaţă. Căci Alecsandri o urmează în călătorie după șapte zile, iar jurnalul lui dezvăluie trăirea unei iubiri veritabile, o înţelegere totală între îndrăgostiţi, o bucurie a firii ieșită din comun.

Se revăd pe 5 septembrie, la Trieste. Lunile în care au locuit apoi la Veneţia, lungile singurătăţi în doi petrecute în apartamentul din Palatul Benzon, pe Canal Grande, plimbările cu gondola la apus, pline de romantism, prepararea dulceţurilor, micile nebunii care fac ritualul unei iubiri ar putea fi toate cuprinse în cuvintele lui Alecsandri: „Fericiţi cei ce iubesc! Mai fericiţi acei ce se retrag de lume şi pot, ca noi, să adauge farmecului dragostei pe acela al Veneţiei!”.

Dar orice prea-frumos şi prea-plin se sparge într-o zi în zeci de bucăţi, ce rămân înfipte pentru totdeauna în sufletul supravieţuitor şi sunt îngropate pentru totdeauna în cel care a părăsit scena acestei lumi. Boala îi lasă să se bucure pe deplin de iubire în primele două luni.

Cu excepţia câtorva momente de îngândurare ale amândurora ori a acceselor de tuse ale Elenei. Însă dragostea trece repede peste astfel de clipe şi tot dragostea pare că o vindecă de durere pe iubita suferindă. Părăsirea Veneţiei devine, în alt sens, și o părăsire a vieţii, căci lungul drum de iarnă prin Austria, Germania şi Franța o slăbesc tot mai mult şi irecuperabil pe N. Poetul devine succint în însemnări, notând aproape exclusiv evoluţia bolii şi parcursul lor strict dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, şi mai trist, şi mai îndurerat. Rămâne din el doar un suflet care-i stă până la moarte alături celei dragi.

„Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită.../ Fericirea-mi nesfârșită”

Jurnalul iubirii se transformă treptat în jurnalul morţii Elenei Negri, care se şi întâmplă în ziua de 4 mai 1847, pe vapor.

„Într-o noapte de urgie/ Cerul crud ne-au despărțit!/ Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită.../ Fericirea-mi nesfârșită/ Într-o clipă s-au sfârșit!”, scria atunci poetul. Moartea n-a mai avut răbdare să ajungă amândoi în ţară. Doar Alecsandri a dus cu el iubirea și durerea, fără îndoială, în toate zilele lui, aşa cum a dus de atunci încolo şi întreaga fericire a celor două luni perfecte.

Două luni de luptă a iubirii contra morţii, o ultimă victorie a vieţii înaintea bătăliei finale. Jurnalul unei iubiri este preţios, în cele din urmă, întrucât reţine un an cât o viaţă în miniatură, în care cititorii, asemenea celor doi protagoniști, traversează stări felurite și contradictorii, de la extaz la disperare, de la veselie la dezamăgire, de la joacă la posomorâre, stări care se înfășoară în două ghemuri mari, unul în jurul iubirii, celălalt în jurul morţii: „Tu care ești pierdută în neagra veșnicie,/ Stea dulce și iubită a sufletului meu,/ Și care-odinioară luceai atât de vie:/ Pe când eram în lume tu singură și eu!”. 

FOTO: MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE IAȘI, MUZEUL „VASILE ALECSANDRI“ MIRCEŞTI

Acest articol a fost publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august 2021, și în format digital pe paydemic.com. Dosarul dedicat lui Vasile Alecsandri abordează și alte teme: „Veselul Alecsandri” (cariera sa politică), „Conacul de la Mircești”, „Părinții lui Alecsandri”.