Albastru. Istoria culorii de „nu-mă-uita”
Cobalt, indigo, azuriu, cien, turcoaz, regal, marin, metalic, închis sau deschis, electric sau decolorat, albastrul nu a fost regăsit ca un pigment din vremuri preistorice, însă putem afirma cu certitudine că a existat dinaintea omului – cerul și apa, percepute ca un albastru indispensabil vieţii. Multă vreme, albastrul n-a avut nici măcar nume; în Odiseea, Homer descrie marea ca fiind de culoarea „vinului închis”. Culoarea cea fără de nume și, aparent, cea fără de timp este culoarea căminului nostru, Planeta Albastră. Omul i-a descoperit treptat frumuseţea și însemnătatea, fiind adoptată la curţile regale sau regăsită în icoane, devenind mai apoi parte a nonconformismului masculin – James Dean și ai săi „blue jeans”. În 2020, albastrul clasic, pur, imaculat, sobru și rece a fost declarat de către Pantone culoarea anului.
Trecând pe repede-nainte prin cronologia omenirii, am putea spune că albastrul s-a născut odată cu luxul. Din descoperirile de până acum reiese că omul preistoric nu și-a dorit sau nu a putut să aducă în peșteră culoarea cerului – aruncaţi o privire peste desenele rupestre, să zicem de la Altamira, și veţi găsi doar nuanţe pământii, amestecate cu roșu și negru.
Albastrul egiptean
Primul semn de albastru îl găsim abia în Egiptul Antic și în Mesopotamia, undeva în perioada 3000-2500 î.Hr. O vreme, egiptenii și-au găsit izvorul de albastru în lazurit – cunoscut mai degrabă sub denumirea de lapis lazuli, o piatră semipreţioasă, un amestec de minerale pe care îl scoteau din subteranul afgan. Lazuritul era folosit pentru bijuterii sau recipiente, devenind atât de îndrăgit încât a decorat masca mortuară a lui Tutankhamon. Importarea frumoasei pietre devenise însă prea scumpă pentru egipteni, așa că oamenii lor de știinţă au realizat primul pigment artificial de albastru – o combinaţie de dioxid de siliciu, var, cupru și un alcalin, toate amestecate la aproximativ 900 de grade Celsius. Noua substanţă era folosită pentru vopsit orice tip de material și era folosită în special pentru decorurile și statuetele funerare, albastru fiind considerat de egipteni benefic pentru protejarea morţilor de spiritele rele. Albastrul își poate trece astfel în portofoliu și una dintre operele de artă-simbol ale Orientului Antic, mai precis a Babilonului: Poarta zeiţei Ishtar, ridicată în 575 î.Hr. la ordinele regelui Nabucodonosor al II-lea. Recent, cercetătorii au descoperit că albastrul egiptean strălucește la contactul cu lumina fluorescentă, fiindu-le astfel mai ușor să autentifice și să dateze astfel de obiecte.
Culoarea artificială a egiptenilor a făcut înconjurul lumii și, după mai bine de un mileniu și jumătate, era folosită de către greci și romani. Grecii au folosit albastrul mai degrabă în arhitectură și în sculptură, fiind regăsit pe frizele templelor sau pe statui. Romanii, pe de altă parte, erau mai riguroși în privinţa cromaticii: clasa muncitoare purta de obicei hainele albastre, pe când alb, roșu sau negru erau rezervate nobililor. Albastrul a fost o vreme asociat cu popoarele barbare: Iulius Cezar mărturisea că germanii şi celţii își vopsesc feţele albastre pentru a speria inamicii. Orișicât, albastrul a fost folosit din abundenţă de către romani pentru decorarea caselor, iar pentru asta stă mărturie orașul Pompeii.
„Precum în cer, așa și pe pământ”
Odată cu trecerea timpului, cu definirea religiilor, creștinii au căutat divinitatea în preaînaltul cerului – în infinitul albastru. Și așa se face că Evul Mediu religios a fost definit de această culoare și, în 1140, realiza un nou punct de referinţă în artă: albastrul de Saint-Denis. Pentru renovarea Catedralei de la Saint-Denis, din nordul Parisului, stareţul Suger a folosit pentru geamuri vitralii colorate cu cobalt, care, în combinaţie cu lumina soarelui, se transformau într-un albastru spectaculos. De altfel, secolul al XII-lea a asociat albastrul cu divinitatea și smerenia, fiind folosit adesea în icoane, pentru vestimentaţia Fecioarei Maria.
Albastrul și legătura cu Dumnezeu: vitraliile de la Catedrala Saint-Denis, Paris
Mulţi specialiști, dar și simpli iubitori de artă spun că pictura bisericească și albastrul au atins perfecţiunea chiar în România, în Moldova mai exact. Frescele care îmbracă pereţii exteriori ai Mănăstirii Voroneţ sunt unice în lume: prin reprezentare, tehnică, dar mai ales prin culoare. Ctitorie a lui Ștefan cel Mare, mănăstirea ridicată în 1496 a creat un nou reper al artei monahale: Albastrul de Voroneţ. Sutele de sfinţi și îngeri, inspiraţi din pictura bizantină, fac astăzi din lăcașul de cult moldovenesc un obiectiv al patrimoniului mondial UNESCO.
„Cel mai rafinat și mai frumos albastru”
Venise timpul când omul se dorea mai aproape de divinitate. În arhitectură, dorinţa s-a identificat cu goticul, iar în rândul politicii, hainele au făcut oamenii. Ludovic al IX-lea a fost primul rege al Franţei care a ales pentru vestimentaţia sa culoarea albastră. Adus din minele din Afganistan, pigmentul folosit de către nobilii medievali era puternic, aprins, bogat – „cel mai rafinat și mai frumos albastru”, așa cum a descris lapis lazuli Marco Polo. Denumirea i-a rămas albastru ultramarin, din latinul ultramarinus (trad. dincolo de mări) și, până în 1826, când a fost inventat un pigment sintetic identic, a rămas cea mai costisitoare culoare folosită atât pentru haine, cât și de pictorii renascentiști. Se spune că nici marele Michelangelo nu a avut bani să-și achiziţioneze culoarea, iar Johannes Vermeer nu și-a putut vedea altfel „Fata cu cercel de perlă” – dar pentru albastrul turbanului, atât de necesar, şi-a băgat în mari datorii familia.
Tot în perioada medievală, în China se năștea o nouă pereche de culori: alb-albastru. Artizanii chinezi abandonează faimosul albastru închis al dinastiei Han și se reinventează. Adevărate opere de artă, realizarea porţelanurilor chinezești a fost posibilă datorită combinaţiei dintre măiestrie și negoţ. Negustorii islamici aduceau cobaltul din Persia, iar chinezii îl potriveau cu albul pur al porţelanului, realizat din caolinit. Un timp, majoritatea vaselor, extrem de scumpe, de altfel, erau transportate și vândute înapoi în Orientul Mijlociu – așa că nu este de mirare că multe dintre porţelanurile medievale cu motive islamice sunt made in China. Începând cu finalul secolului al XIVlea, obiectele alb-albastre începuseră a fi vândute masiv în Europa, asta pentru ca, mai târziu, în secolul al XVII-lea, tiparele chineze să reprezinte una dintre caracteristicile noului curent Rococo – pe atunci, ceea ce purta numele de chinezărie, Chinoiserie, era un obiect valoros, lucrat cu migală, care respecta tradiţia asiatică.
Albastru milităresc
Prima armată care a avut uniformă albastră a fost cea comandată de Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg, ca mai apoi culoarea să fie adoptată, în 1701, de către Prusia. La finalul secolului al XVIIIlea, albastru devenea pentru americani culoarea revoluţiei – patrioţii pe care George Washington îi conducea în Războiul de Independenţă aveau uniforme bleumarin cu ocru, combinaţie care a rămas oficială până în 1902. Albastrul, în diferite nuanţe sau combinaţii, nu a lipsit nici din uniforma franceză.
Dacă Gărzile Franceze ale lui Ludovic al XVI-lea purtau albastru cu o dungă roșie, Garda Naţională formată după căderea Bastiliei a rămas doar cu bleumarin, îndeplinind dorinţa comandantului Lafayette, camarad al lui Washington. Nici venirea lui Napoleon nu a schimbat mare lucru – el renunţase la multe dintre doctrinele Revoluţiei Franceze, însă nu și la albastru. În acea vreme, textilele erau vopsite cu indigo- ul obţinut din plante, tehnică și resurse monopolizate de Marea Britanie. Și cum englezii interziseseră comerţul cu Franţa, Napoleon a trebuit să fie mulţumit cu un albastru mai slab calitativ, obţinut din drobușor. Astfel, uniforma francezilor a fost cu jachetă albastră și pantaloni roșii, asta până în 1915, când și-au dat seama că sunt prea vizibili pe câmpul de luptă. Până astăzi, albastrul face parte, într-un fel sau altul, din mai toate uniformele militare, cel mai adesea fiind asociat cu trupele de marină.
„Niciodată nu mă satur de albastrul cerului”, așa spunea Van Gogh. Aici, două dintre cerurile sale din Franța
Albastru din vârf de pensulă, „culoarea divină”
De la începutul secolului al XVIII-lea și până aproape la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de știinţă au concurat în descoperirea pigmenţilor sintetici de albastru. În 1709, chimistul Johann Jacob Diesbach a găsit una dintre formulele perfecte – albastrul Berlin, cunoscut apoi drept albastru de Prusia. Culoarea a devenit vedetă începând cu deceniul 20 al secolului al XIX-lea, când a fost adusă în Japonia și folosită de pictorul Hokusai. Rând pe rând, tonurile de albastru își găseau resurse artificiale. Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care această culoare definește epoca modernistă în pictură – Monet, Manet, Renoir și Van Gogh. Cine nu s-a îndrăgostit de albastrul din Gara lui Monet sau al Umbrelelor lui Renoir, dar mai ales de cerurile lui Van Gogh? Acesta din urmă îi scria fratelui său: „Albastrul cobalt este o culoare divină și nimic nu poate crea o atmosferă atât de frumoasă”. Ca să transmită emoţie, artiștii au ales albastrul și în secolul XX, perioada albastră a lui Picasso fiind un reper artistic incontestabil. Ruși, francezi, nemţi, toţi puneau albastrul în lumina reflectoarelor. Matisse nota în jurnalul său: „Un anumit albastru îţi poate străpunge sufletul”.
Culoarea rebelului fără cauză
În materie de haine, în secolul XX, albastrul înlocuise negrul costumelor bărbătești. Însă nu aici avea să își capete adevăratul renume. În 1873, Levi Strauss, un emigrant german din San Francisco, scoate la vânzare un tip de pantaloni scorţoși, dar confortabili, vopsiţi cu pigment indigo – blue jeans. Destinaţi iniţial muncitorilor, pantalonii au fost preluaţi repede pe coperta interbelică a revistei „Vogue”. În 1955 apărea filmul „Rebel fără cauză”, iar James Dean ( foto), îmbrăcat cu blue jeans, tricou alb și geacă de piele, seta ora în materie de modă masculină. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, albastrul a fost adoptat de mai toate organizaţiile internaţionale: Uniunea Europeană, NATO, ONU, UNESCO. Albastrul este infinit, asta e sigur. La fel și istoria lui, căci în rândurile parcurse am punctat doar momentele definitorii, când culoarea a fost relevantă cu acţiunile petrecute. Ajunși în prezent, albastrul rămâne așa cum îl știm dintotdeauna, însă pe buzele tuturor: „Blue is the warmest colour” [Albastrul e culoarea cea mai caldă].
Acest articol a fost publicat în numărul 219 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 22 aprilie - 20 mai 2020, dar şi în format digital pe paydemic.com.