Al Doilea Război Mondial prin ochii unui soldat german: „Am văzut atât de multe încât m-am obişnuit cu realitatea războiului“

Heinz Otto Fauster s-a numărat printre soldaţii germani care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Acum are 92 de ani, locuieşte în comuna Sinzing din landul Bavaria şi îşi aminteşte tot ce s-a întâmplat în urmă cu 71 de ani cu o precizie fotografică. De fiecare dată când vorbeşte despre război se simte o oarecare detaşare în glasul său, la fel ca la mulţi dintre cei care au luat parte la el, precizează adevarul.ro

Îşi aminteşte că la finalul războiului s-a concentrat asupra viitorului, însă fiul său Peter a început să pună întrebări pentru a afla dacă tatăl său a fost un criminal. El a fost mereu interesat de ce a participat tatăl său la aşa ceva, nu de ce şi cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat. A vrut să ştie şi dacă tatăl lui a pierdut ceva mai mult în Rusia, în afară de piciorul drept:dacă nu cumva şi-a pierdut şi conştiinţa acolo, scrie „Der Spiegel“. Şi a trecut mult timp până când Peter a putut să vorbească despre război cu tatăl său, care întotdeauna i-a spus că războiul nemţilor a fost cea mai mare crimă din toate timpurile.

Un alt soldat cu o poveste de pe frontul rus

Heinz Otto Fausten provine dintr-o familie cu studii universitare. Tatăl său era inginer şi avea propria afacere. Nu strica să se alăture Partidului Nazist. Era bine pentru afaceri, mărturiseşte bătrânul de 92 de ani.

Nu-şi aduce aminte să fi fost entuziasmat la începerea războiului. El a mai rămas la universitate încă trei luni şi abia apoi s-a oferit voluntar în armată, ştiind că oricum va fi recrutat curând. Ca voluntar a putut să-şi aleagă ramura militară în care să servească. A ales divizia de tancuri şi aşa a ajuns la graniţa rusă.

Otto credea sincer că îşi îndeplineşte datoria faţă de familie, faţă de patrie. „Nu, nu mi-a fost frică. Mă gândeam la moarte doar ca la o posibilitate“, mărturiseşte el acum.

A văzut primul cadavru după primii 500 de metri străbătuţi pe tărâm rus, chiar lângă tanc:un mesager care fusese împuşcat.

În următoarea zi a fost martor la evenimentele care încă îi formează imaginea despre război. Conduceau pe lângă un tanc rus care fusese distrus. Un comandant mort atârna de tanc cu capul în jos. Cealaltă parte a tancului era distrusă şi se vedeau înăuntru cadavrele carbonizate ale celor doi membri ai echipajului.

Încă nu realiza că va vedea oameni murind în condiţii îngrozitoare, că-şi va susţine un coleg cu stomacul sfâşiat care i-a strigat „Omoară-mă!, înainte să-i moară în braţe, că va privi într-un vehicul de infanterie în care toţi cei opt ocupanţi erau decapitaţi de un obuz, că va sta lângă un soldat care va fi împuşcat în cap o secundă mai târziu. Dar cele mai sfâşietoare imagini sunt acelea din primele două zile de luptă.

Primii soldaţi cărora le-a luat viaţa cu mitraliera erau soldaţi ruşi dintr-o infanterie anti-tanc, pe drumul spre Leningrad. Când a ajuns în dreptul cadavrelor, a văzut că sunt cam de aceeaşi vârstă. Până la sfârşitul războiului, până când o bucată de şrapnel i-a spulberat genunchiul, au fost zeci de asemena victime, victime făcute de el. Nu-şi aduce aminte chipurile celor ucişi. „Am văzut atât de multe, încât chiar ajungi să te obişnuieşti cu realitatea îngrozitoare a războiului“, a mărturisit el pentru publicaţia germană „Der Spiegel“.

După război, nu mai e timp pentru trecut

Apoi, totul s-a terminat şi a început viaţa de după război. Fausten spune că s-a simţit incredibil de fericit că a scăpat. Erau atât de multe lucruri de făcut:trebuia să termine şcoala, trebuia să-şi întemeieze o familie. Privea spre viitor şi făcea totul cu gândul la viitor. Nu avea timp pentru trecut. Era timpul pentru planuri care depăşeau supravieţuirea de minut şi imaginea unor corpuri sfâşiate.

Nu discuta aproape niciodată despre război cu soţia sa. Adunările familiale erau singurele ocazii când se amintea de război. Fiul său a fost fascinat mereu de aventurile tatălui. Avea 16 ani în 1968, şi atunci o întreagă generaţie de fii şi fiice au început să pună întrebări despre taţi:ce au făcut, dacă au fost nazişti, dacă au ucis câţiva sau dacă au ucis în masă. Mulţi părinţi păstrau tăcerea, aşa că ultima luptă a lor a fost o luptă a tăcerii. Dar copiii născuţi după război cereau răspunsuri şi declarau că orice participant la război era un ucigaş, scrie publicaţia citată.

„Pentru unii dintre prietenii mei era suficient să ştie că tatăl lor a tras cu arma, că-i şi considerau nişte criminali“, spune Peter Fausten. Dar el nu a vrut să continue să-şi distrugă tatăl, aşa că a încercat să se pună în locul său, ceea ce l-a ajutat să înţeleagă faptul că Otto a fost aruncat într-un război în care nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi tras şi el.

Întrebări arzătoare

Aşa că au vorbit despre război, la nesfârşit, timp de decenii. Heinz Otto Fausten spune că nu a făcut nimic care să îl umple de regrete acum. Pentru Peter a fost foarte important că tatăl şi-a împărtăşit poveştile, dar şi mai important a fost că a aflat ce s-a întâmplat în Grecia, în vara anului 1943, unde tatăl său a petrecut câteva luni aşteptând venirea aliaţilor, înainte de a fi trimişi, din nou, în Rusia.

Partizanii uciseseră trei italieni într-o ambuscadă. Ca răzbunare, lui Fausten i s-a ordonat să execute 30 de greci în Sparta. El a refuzat. Atunci ofiţerii săi au spus că s-ar mulţumi şi cu doar zece greci, deoarece morţii nu erau nemţi. A refuzat din nou. La sfârşit, trei partizani care au fost prinşi cu armele în mână au fost aduşi în faţa plutonului de execuţie. Fausten spune că a copiat alte şapte nume din cimitirul din apropiere, pentru a ajunge la numărul de zece solicitat.

„Oare acesta este adevărul sau tatăl s-a prezentat într-o lumină favorabilă?“, se întreabă „Der Spiegel“. Peter are îndoielile lui. Îi este frică de adevăr, dar îi este teamă şi că tatăl său, din cauza fricii, nu a putut să-i spună adevărul. Fiul s-a simţit, totuşi, liniştit atunci când s-a gândit la câţi ani au trecut, la câte discuţii au avut împreună şi la câte întrebări şi-a găsit răspunsul.

„Nu stau alături de un sfânt, dar cred că tata a trecut prin acest război păstrându-şi integritatea morală“, spune fiul în vârstă de 60 de ani.