Al 13-lea războinic, un film istoric?

Al 13-lea războinic(1999), în regia lui John McTiernan şi adaptat după romanul lui Michael Crichton, ne oferă o aventură fantastică antrenantă, pe alocuri presărată cu o imagistică destul de extremă în materie de atrocităţi. Filmul are însă şi un background istoric, care în ciuda impreciziei constituie un îndemn către studiul civilizaţiei vikinge, precum şi a cronicarului arab interpretat de Antonio Banderas (Ahmed Ibn Fadhlan) care în secolul al X-lea îşi notează impresiile colorate despre negustorii scandinavi în “Risala”.

Aventura are însă ca punct de plecare poemul Beowulf, denaturat.

Dincolo de întâmplările fantastice, filmul este presărat cu anacronisme privind armele, armurile, limbile, popoarele, dar o abordare hipercritică a sa este eronată deoarece ar presupune ca filmele istorice să reprezinte cu exactitate istoria. Şi oricum, sunt şi scene foarte verosimile care ar fi suport intelectual pentru medievistică, bunăoară înmormântarea cu corabia. Dar filmul urmăreşte nu detalii tehnice, ci idei generale despre epoca şi civilizaţia în cauză, ca tradiţia eroică, faptele de arme, cultul onoarei, rudenia, loialitatea, regalitatea războinică.

Desigur că este o ficţiune, ca orice încercare de redare a trecutului într-o formă artisitică, dar asta nu scade valoarea filmului ca mod de a percepe şi aprecia trecutul. Al 13-lea războinicsurprinde mentalitatea medievală chiar şi prin inexactităţi:de exemplu, platoşa lui Buliwyf care este nu de eră vikingă, ci ev mediu târziu, sugerează importanţa armelor în conturarea identităţii eroilor din poeme. Filmul îndeamnă şi spre cercetarea surselor primare precum Beowulf şi a celor mai puţin apreciate, arabe, atrăgând atenţia asupra lipsei omogenităţii culturii medievale şi contactelor dintre vikingi şi musulmani în Asia de Vest. Contribuie totodată şi la relevarea imaginii pe care o au în genere contemporanii despre vikingi, oferind o viziune fascinantă despre cum prezentul produce imaginea despre trecut.

Aşadar, filmul, în pofida absenţei rigorii intelectuale, pe care nici nu o revendică, înfăţişează o perspectivă relativ credibilă despre adevărul istoric care oricum stă sub semnul relativităţii.