Ajutorul german în aruncătoare de mine în al Doilea Război Mondial
O idee lansată după decembrie 1989 a fost aceea a afirmării adevărului în toate domeniile de activitate și istoriografia nu putea să facă excepție. Din păcate, o teză lansată printr-o carte a unui reputat autor tinde să devină adevăr științific, mai ales dacă este repetată de foarte multe ori. A apărut astfel teoria conform căreia Germania nazistă n-a ajutat aliatul din Carpați, că l-a umilit și exploatat după cum a dorit odiosul dictator de la Berlin. Trenurile duceau spre vest petrolul și cerealele necesare în războiul ideologic. Cum statul hitlerist a comis multe și îngrozitoare atrocități, orice afirmație poate să fie corectă.
Livrările de armament s-au intensificat din toamna anului 1940, dar autorii români scriu mereu că au fost prea puține arme în raport cu nevoile oștirii implicate într-un conflict mondial. Se știe că tunul a fost arma de bază în marile confruntări terestre, aeriene și navale prin sporita putere de distrugere. Acolo unde tunul și tancul nu ajungeau din cauza dimensiunilor se făcea apel la aruncătorul de mine, mai ușor și cu proiectile pline de explozibil. Armata română avea în preajma războiului 8.301 piese de artilerie de toate tipurile, dar multe erau modele vechi. Aliatul german a fost obligat să trimită tehnică militară pentru a beneficia de ajutorul unor divizii dotate cu o putere de foc sporită. Au sosit, până la 15 august 1942, 1.500 de aruncătoare de mine de calibrul 60 mm, ceea ce echivala cu 18% din dotarea inițială. Forța de nimicire a fost amplificată prin livrarea a 360 de aruncătoare de calibrul 81,4 mm (4,3%). Un batalion de infanterie avea în dotare 6 aruncătoare de calibrul 60 mm, ceea ce înseamnă că au fost arme pentru 250 de unități sau 27 de divizii.
Autorii contemporani au însă grijă să minimalizeze aceste livrări prin faptul că arma de calibrul 60 mm nu avea suficientă putere de distrugere, ceea ce este adevărat. Se poate spune că bombele aveau puterea unor grenade, dar erau aruncate la o distanță deosebită în raport cu ceea ce realiza forța mușchilor umani. Bomba ușoară de 1,33 kg putea să ajungă la 1.700 m, dar era preferabil tirul până la o mie de metri pentru a se asigura precizia pe țintă. Nu se subliniază că micul dispozitiv artileristic era ușor de transportat până în prima linie și că putea să lanseze un număr mare de proiectile pe minut. Aruncătorul de calibrul 81,4 mm era devastator prin puterea de foc și era sinucidere curată un atac prin ploaia de schije metalice. Rănile provocate de spărturile din oțel erau mult mai grave în raport cu cele produse de gloanțe, formele colțuroase sfârtecând carnea victimelor.
Este interesant de precizat că micile guri de foc au fost păstrate în dotarea armatei până la încheierea ostilităților. Se poate spune că a fost o soluție acceptată pentru că nu exista altceva pentru dotarea maselor de ostași. Necesitățile câmpului de luptă au dus la menținerea lor până în ziua de astăzi pentru a acoperirea grupelor și plutoanelor prin tir de baraj la mică distanță și industria României produce modelul 1988. Aruncătorul de mine de calibrul 60 mm a fost folosit intens de militarii americani în conflagrația mondială, ceea ce înseamnă că livrările germane n-au fost făcute pentru umilirea aliatului ce nu dispunea de o industrie de război performantă. Utilizatorii epocii au constatat că schijele acopereau eficient o suprafață cu latura lungă de 16 m și cea scurtă de 8 m. Cum cadența era mare, trei proiectile lansate rapid ucideau perfect pe o suprafață de 30 pe 30 m.
O metodă ușoară de falsificare a interpretărilor istorice constă în a scrie mereu că a fost prea puțină tehnică. Dacă nu se precizează un reper clar, manipularea tinde spre perfecțiune. Datele de mai sus se referă numai la armele sosite până la 15 august 1942, dar expedieri au fost și până la întoarcerea armelor în anul 1944. Partea germană a fost de acord să trimită 200 de aruncătoare de calibrul 60 mm, dar războiul modern cerea mai multă forță de distrugere și au intrat în dotarea trupelor române 470 de aruncătoare de calibrul 81,4 mm. Documentele descoperite până acum conțin însă informații fragmentare despre livrările de tehnică de luptă sosită din spațiul controlat de Reich.
Nu se poate spune în mod cinstit că aliatul german n-a trimis guri de foc spre România, dar se merge înainte pe minciună. Teza intrată în capul istoricilor și al cititorilor a rămas cea referitoare la trimiteri de materii prime spre Germania și primirea de puține bunuri industriale de către România, de sleire a micului stat carpatic. Este adevărat doar faptul că nu se reușea acoperirea necesarului de armament impus de nesățiosul conflict mondial, cel în care armata română nu avea ce să caute. Din păcate, evenimentele istorice au fost dictate de gesturile liderilor totalitari și o forță necesară apărării unui stat mic a fost antrenată în ostilități la o scară de neimaginat înainte de 1939. Germania nu putea să compenseze în scurt timp ceea ce nu s-a făcut timp de decenii din cauza indolenței politicienilor de la București.
Conducerile de la București n-au știut sau n-au vrut să exploateze la maximum potențialul comerțului cu lumea germană încă de la formarea statului modern român. Ambele părți ar fi avut mult de câștigat și nici astăzi nu sunt întreținute relații economice benefice pentru ambele popoare. Nici funcționarii români implicați în negocieri n-au știut să obțină prețul corect, atenția deosebită fiind concentrată spre comisioane. Binele comun nu contează în fața interesului personal al celor aflați vremelnic în funcții de conducere.
Bibliografie minimală
Duțu, Alexandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura enciclopedică, București, 2000.
Istoria Artileriei române, Editura Militară, București, 1977.
Pe țărmul nord-pontic 17 iulie 1941 – 4 iulie 1942, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Sledge, E. B., Războiul din Pacific în Peleliu și Okinawa, Corint Books, București, 2019.