Afacerea XYZ – scandalul de corupție ce putea porni un război între SUA și Franța

Corupția și viața politică par a fi două elemente ce se află într-un raport de coexistență și dependență încă de la începuturile organizării entităților statale. Rare însă sunt cazurile cunoscute de corupție la nivelul activității diplomatice;dintre acestea, și mai rare sunt cele care au avut potențialul de a porni un război transcontinental.

Este cazul unui episod petrecut în perioada mai 1797-octombrie 1798 între reprezentanți ai Congresului Statelor Unite și ai guvernului revoluționar francez. Foști aliați în Războiul American de Independență, relațiile dintre cele două națiuni se răciseră considerabil din acel punct, iar misiunea diplomatică ce ar fi trebuit să repună mersul acestora pe un făgaș normal a produs fix opusul;și asta datorită pare-se unor ”practici diplomatice continentale”.

De la alianță la tensiuni disruptive

Motivul răcirii relațiilor dintre foștii aliați poate fi găsit în politica externă a Statelor Unite posterioară războiului de independență. Aceasta viza pe cât posibil neintervenția în disputele Vechiului Continent și evitarea alianțelor ce le-ar putea introduce fără voia lor în  astfel de conflicte. George Washington, în celebrul său ”Farewell Adress” dat la sfârșitul celui de-al doilea mandat de președenție, a pus accent pe importanța stabilirii unor relații cât mai mult comerciale și cât mai puțin politice cu statele europene.

Prin extindere, acest lucru viza și rezolvarea disputelor cu Marea Britanie ce rămăseseră nesoluționate după Războiul de Independență. Pornirea conflictului franco-britanic în 1793 a făcut acest obiectiv aproape imposibil de realizat fără deteriorarea relațiilor cu guvernul revoluționar francez. De altfel, primul incident a avut loc chiar în 1793;Edmond Charles Genet, ambasadorul francez în S.U.A, a recrutat mercenari americani pentru a captura nave britanice, încălcând poziția de neutralitate pe care Statele Unite o adoptaseră în ceea ce privește războiul.

Tratatul cu Marea Britanie din 1794, denumit și ”Tratatul Jay” după numele senatorului trimis să negocieze la Londra, a creat și mai mari tensiuni în relațiile franco-americane. Francezii au considerat că privilegiile acordate britanicilor încalcă prevederile alianței și îi dezavantajează din punct de vedere comercial. Ca răspuns francezii au început să captureze nave comerciale americane și au refuzat primirea senatorului Charles Pinckney în 1797, ce fusese trimis la Paris pentru a detensiona situația. De altfel, Pinckney s-a și refugiat în Olanda datorită temerii pe care o avea că autoritățile de la Paris îl vor aresta.

Cerere de mită la nivel înalt

Al doilea președinte al Statelor Unite, John Adams, a ținut în mai 1797 un discurs dur în Congres în care se adresa acestor reacții agresive ale Franței și milita pentru elaborarea unei strategii defensive ce ar fi putut fi aplicată într-un eventual conflict. Cu toate acestea, el i-a trimis în Franța pe Pinckney, Elbridge Gerry și John Marshall(considerați drept cei mai imparțiali membri ai unui Congres divizat în această problemă) pentru a detensiona situația;scopul principal al acestei misiunui era de a negocia o acceptare franceză a Tratatului Jay.

În Franța, ce acum avea la conducere un regim denumit directorat, acesta fusese acaparat de elemente mai radicale ce priveau cu ostilitate țările ce s-au declarat neutre față de conflict. Mai mult decât atât, ministru de externe a devenit Marchizul de Talleyrand;o personalitate controversată ale cărei abilități diplomatice erau recunoscute, dar în același timp cu o loialitate îndoielnică. El a rămas cunoscut pentru faptul că a ocupat poziții în toate structurile franceze de conducere de la sfârșitul secolului XVIII și începutul celui de al XIX-lea, începând cu Vechiul Regim, trecând prin structurile revoluționare și napoleoniene și terminând cu restaurația post-1815.

Senatorii americani s-au regăsit în imposibilitatea de a avea o întrevedere directă cu Talleyrand;în octombrie 1797 aceștia au fost însă abordați de intermediari. Primul a fost Jean-Conrad Hottinguer (pe care John Marshall l-a desemnat cu litera X în scrisorile sale codate către Adams privind situația negocierilor), care a impus misiunii diplomatice americane condiții pentru începutul negocierii. Acestea includeau o dezicere publică a discursului antifrancez al lui Adams din Congres, o sumă de 1.200.000 de livre plătită către Talleyrand, excluderea din start a plății oricăror despăgubiri de către Franța și includerea unui împrumut american către guvernul revoluționar.

Diplomații americani nu au acceptat aceste pre-condiții, și au cerut răgaz pentru a primi instrucțiuni din partea Congresului. Talleyrand, ce nu înțelegea de ce americanii nu doreau să accepte termenii – aparent aceasta era o practică comună și acceptată în viața diplomatică europeană – i-a trimis pe Pierre Bellamy (denumit ”Y” în corespondența americană) și Lucien Hauteval(Z) alături de Hottinguer pentru a presa obținerea unui răspuns. Senatorii erau dispuși să accepte numai împrumutul către Franța, și asta cu condiția plecării unuia dintre ei înapoi pentru dezbaterea propunerii în Congres. Contraoferta franceză – de a accepta întoarcerea unuia dintre diplomați în schimbul efectuării plății către Talleyrand – a fost refuzată cu promptitudine.

Francezii au adoptat apoi un ton amenințător către delegația americană, amenințând că nedesfășurarea negocierilor ar putea declanșa un război între cele două state. Scrisorile codate ajunse în Statele Unite în 1798 au fost dezvăluite presei și au ajuns în atenția publică, provocând un resentiment general față de guvernul francez. Numele intermediarilor au rămas însă codate cu X, Y, Z, ceea ce avea să ofere și denumirea incidentului. John Marshall a anunțat de asemenea în cadrul corespondenței că nu se va putea ajunge la un compromis pentru începutul negocierilor, obligându-l pe John Adams să preseze Congresul pentru continuarea pregătirilor de război.

Efectul imediat al acestui scandal a fost startul unui război maritim – deși nici unul dintre state nu și-au declarat război, fiecare a realizat agresiuni împotriva navelor militare și comerciale ale celuilalt. Denumit ”cvasi-războiul”, acesta s-a derulat în perioada 1798-1800, și nu a produs pagube importante pentru niciuna dintre părți. El a fost sfârșit oficial prin tratatul de la Montefortaine din 1800 – semnat de această dată cu Franța condusă de Napoleon – ce a dizolvat formal și vechea alianță franco-americană, întărind în același timp legăturile comerciale dintre state;practic o punere în aplicare ale principiilor trasate de Washington pentru politica externă americană.