Afacerea Dreyfus, o ruşine pentru Franţa

Afacerea Dreyfus a fost un scandal juridic şi politic care a afectat Franţa de la finele secolului al XIX-lea şi a produs sciziuni majore în opinia publică. Începută ca o banală afacere de spionaj, chestiunea a degenerat într-un exemplu elocvent de eroare judiciară cu greu corectată, care se va transforma şi într-un simbol universal al nedreptăţii. Despre ce a fost vorba?

Republica moderată franceză din perioada 1879-1899 traversa o serie de crize. Pe fondul dezastrelor militare din 1870-71, crizei economice din anii ’80, crahului financiar de la Uniunea Generală, scandalului din Panama, valului de atentate anarhiste marca Ravachol sau Auguste Vaillant şi culminând cu asasinarea preşedintelui Sadi Carnot de către Caserio în 1894, sentimentul de nesiguranţă a crescut simţitor. Pentru a contracara îndoielile si umilinţele, din dorinţa revanşei şi a restabilirii ordinii, regimul republican s-a reorientat către un naţionalism agresiv în care îşi face loc printre altele şi antisemitismul, întărit de scriere de tipul pamfletului virulent “La France juive”.

Şi acum despre Alfred Dreyfus. Era fiul unui industriaş alsacian de origine evreiască care a profitat din plin de revoluţia industrială şi a pus bazele propriei filaturi de bumbac care i-a asigurat ascensiunea socială. S-a născut în 1859 la Mulhouse, deci avea 11 ani când izbucneşte războiul franc-german, cu consecinţa alipirii Alsaciei la Germania, ceea ce a bulversat viaţa familiei Dreyfus. Pentru a-şi conserva identitatea franceză în fata germanizarii regiunii, familia se mută la Carpentras. În 1873, Alfred este trimis împreună cu fratele lui la Paris, pentru a studia politehnica. Pasionat de armată, intră în serviciul statului general major cu grad de căpitan. Vreme de doi ani lucrează în secţia de statistici, de fapt serviciul de informaţii.

Pe 27 septembrie 1894, angajaţii de la secţie descoperă în coşul de gunoi al ataşatului militar german la Paris un memorandum anonim prin care se anunţa trimiterea unei serii de documente privind siguranta naţională. Sub pretextul asemănării scriiturii emitentului cu cea a lui Dreyfus, acesta se trezeşte acuzat că a furnizat documente secrete Germaniei. In zadar protestează pentru nevinovăţia sa:generalul Auguste Mercier, ministrul de război, ordonă comandantului Hubert Henry elaborarea unui dosar despre căpitanul Dreyfus, în esentă alcătuit din date eronate, care este apoi trimis ilegal judecătorilor fără a da de ştire apărării. Nimeni de la statul major nu avea competenţe în grafologie, cu toate acestea Dreyfus a fost scos ţap ispăşitor. Cercul suspecţilor a fost sumar restrâns la un suspect stagiar şi artilerist, care pe lângă religie mai era şi de origine alsaciană, avantajat deci în carieră de cunoaşterea limbii şi culturii germane. Mai mult, Dreyfus era în acel moment singurul ofiţer evreu admis recent de statul major.

Pe 22 decembrie, Alfred Dreyfus a fost judecat pentru înaltă trădare de către consiliul de război al guvernului militar de la Paris, care îl decade din drepturi şi îl condamnă la deportarea în Insula Diavolului din Guyana. Discuţiile de fond au întâmpinat multe contradicţii, în schim în dosarul acuzaţiei apăreau justificări pecuniare fără sens pentru Dreyfus care era înstărit. Acesta a cerut să fie confruntat cu denunţătorul, iar argumentele sale logice şi punctuale au sădit îndoiala în judecători. Condamnarea s-a făcut pe fondul acelui dosarsecret al cărui conţinut este şi acum necunoscut, dar cercetarea recentă ar indica prezenţa unor varii documente printre care si scrisori cu caracter homosexual, punând serios sub semnul întrebării metodele serviciilor de informaţii.

Convins de nevinovătia fratelui său, Mathieu Drayfus a decis, cu sprijinul jurnalistului Bernard Lazare, care denunţase deja în “La justice” amploarea manifestărilor antisemite, să demonstreze că acuzaţiile erau total nefondate. În martie 1896, noul şef al secţiei de informaţii, colonelul Piquart, tindea să creadă că adevăratul vinovat era un anume Esterhazy, ceea ce va atrage îndepărtarea lui din funcţie şi expedierea undeva în sudul Tunisiei. Vicepresedintele senatului, Auguste Scheurer-Kestner, a hotărât să reaprindă spiritele dar nu a putut obţine din parte guvernului aprobarea revizuirii cazului. Ministrul războiului continua să afirme că Dreyfus fusese condamnat pe bună dreptate, iar presedintele consiliului care a judecat nega existenta unei asa-zise “afaceri Dreyfus”. La rândul său, Esterhazy a fost declarat nevinovat de acelaşi consiliu.

După ce a iniţiat în “Le figaro” o campanie de presă imediat înăbuşită de redactorul-şef, Emile Zola a publicat pe 13 ianuarie 1898 în “L’Aurore” o scrisoare deschisă adresată presedintelui Felix Faure intitulată “J’accuse..!”, în care atacă virulent statul major pentru fapta comisă împotriva lui Dreyfus fără niciun fel de dovezi. Articolul a cauzat un mare scandal şi i-a adus lui Zola o condamnare de un an de închisoare şi o amendă de 3000 de franci. Procesul lui Zola a revoltat populaţia, iar “afacerea” s-a extins în mediul public şi politic. Presa s-a scindat. Pe de o parte, ziare precum “Dépêche du midi”, “L’Intransigeant”, “L’Echo de Paris” sau “Le Petit Journal” publicau articole vădit antisemite. Si caricaturiştii s-au divizat. Pentru a răspunde atacurilor brutale şi grosiere din foaia satirică naţionalistă “Psst…!”îndreptate împotriva lui Dreyfus, apare “Le Sifflet”.

Opinia publică se împărţea tot în două. La stânga se situau les dreyfusard, care invocau drepturile omului, libertatea individuală, căutarea adevărului şi a dreptăţii, deci cereau revizuirea procesului. Împotriva calomniilor, injuriilor si actiunilor violente ale opozanţilor revizuirii procesului s-au adunat şi intelectualii precum Clemenceau, aşa-numiţii “evrei şi protestanţi” cărora li se reproşa distrugerea naţiunii. Printre ei se aflau universitari si autori ca Lucien Herr, Anatole France, Charles Peguy, Jeau Jaures, Marcel Proust si Andre Gide. Les dreyfusards se grupează sub aripa Ligii pentru drepturile omului, organizaţie fondată cu ocazia procesului lui Emile Zola de către senatorul republican moderat Ludovic Trariex. De partea dreptei, les antidreyfusards insistau pe interesul patriei, onoarea armatei şi îşi accentuau viziunile antisemite:au fondat Liga patriei franceze, susţinută şi de organe de presă ca “La Croix” care denunţau un complot iudeo-masonic.

Pe 5 iulie 1898 familia Dreyfus a depus o solicitare de reviziuire noului ministru de război, Godefroy Cavaignac, în vederea expertizării documentului incriminator. În august s-a descoperit în sfârşit că era vorba de un fals produs de colonelul Henry, care –a sinucis la scurt timp după. Incidentul a cauzat un val de demisii, printre care cele ale lui Boisdeffre şi Cavaignac, ostili revizuirii procesului. Curtea de casaţie a declarat ca acceptabilă revizuirea, numai că Dreyfus este iar condamnat de către consiliul de război de la Rennes, de data asta cu circumstanţe atenuante, la 10 ani de încarcerare. Graţiat de preşedintele Loubet la scurt timp, la cererea guvernului, Dreyfus nu a fost totuşi dezvinovăţit în ciuda eliberării.

Reabilitarea după condamnare s-a mai lăsat aşteptată. Jean Jaures, reales în 1902, a relansat “afacerea”, iar în 1904 Dreyfus a obţinut revizuirea. În fine, pe 12 iulie 1906, curtea de casaţie a anulat sentinta de la Rennes, permiţându-i lui Dreyfus reintegrarea în armată. Acesta a fost şi promovat sef de batalion si ofiter al Legiunii de onoare, iar generalul Picquart a fost şi el reintegrat. Pulbicarea caietelor lui Schwartzkoppen, ataşatul militar german, a finalizat procesul de dezvinovăţire. Chestiunea a avut însă efecte pe termen lung asupra vieţii politice franceze:formarea blocului stângist, naşterea Acţiunii franceze precum şi impulsionarea antisemitismului.

O analiză foarte detaliată a cazului găsiţi pe Wikipedia Franceză.