Aeroporturile şi fericirea românilor

 Perioada comunistă a fost marcată de realizări măreţe şi mulţi repetă şi astăzi că înainte era mai bine. O astfel de ofensivă în domeniul construcţiilor a fost legată de apariţia şi modernizarea aeroporturilor din toate colţurile ţării. Se poate spune că era bine să se facă transport aerian rapid către capitala ţării sau către Marea Neagră. Ar fi corect aşa, dar se ştie că românii abia dacă găseau locuri prin autobuze şi trenuri. Automobilele aveau raţii de carburant şi circulau alternativ în funcţie de număr, cu soţ sau fără. Nici în agricultură nu era mai bine şi muncile erau efectuate manual cu elevii la celebra practică agricolă. Trebuia să se facă economie de combustibil prin stilul de muncă sclavagist. Elevii se deplasau pe jos la locul de muncă pe raza comunelor unde locuiau. Ar fi fost culmea să se mişte cu avionul zilnic. Pistele de aterizare erau amenajate la Suceava, Iaşi, Bacău, Tulcea, Constanţa, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea, Baia Mare, Sibiu etc. Dacă mai ţinea puţin regimul, apăreau aeroporturi în fiecare oraş al României. Oare de ce această pasiune pentru piste din beton extrem de costisitoare? Chiar dorea regimul ca fiecare român să zboare cu avioane de linie sau să aibă aparat personal?

          Realitatea era cu totul alta. Au fost construite numai în scopuri militare pentru avioanele cu reacţie. Apărarea ţării implică nişte sacrificii şi era bine că aveam apărare aeriană. Apare o mică problemă. Aerodromurile erau amplasate astfel încât nu puteau fi apărate cu nici un preţ. Se poate constata că forţele sovietice ar fi luat rapid în stăpânire terenurile de aterizare de la Suceava, Iaşi, Tulcea şi Constanţa cu ajutorul forţelor motorizate. Un desant aerian ar fi neutralizat rapid şi pista de la Bacău. Dacă n-ar fi fost ocupate terestru, ar fi fost rapid neutralizate prin foc de artilerie sau rachete. S-ar fi adăugat atacurile aeriene masate. Şi atunci de ce au fost amenajate peste tot în ţară? Explicaţia este una simplă:au fost pregătite pentru forţele aeriene sovietice. Existau planuri de ofensivă împotriva Greciei, Turciei, Iugoslaviei, Austriei şi Italiei. Vânătoarea şi bombardierele sovietice ar fi fost rebazate pe terenurile româneşti pentru a se apropia de ţintele capitaliste. Avioanele cu reacţie au nevoie de piste lungi de peste doi kilometri fiindcă sunt însoţite de aparate grele de transport. Unele tipuri de avioane pot folosi şi teren obişnuit, dar vremea din România poate să fie deosebit de capricioasă şi noroiul le-ar transforma rapid în suprafeţe impracticabile. Trebuie să mai existe şi suprafaţă de rezervă şi de manevrare a aparatelor la sol. Aeroporturile nu aveau nimic în comun cu fericirea românilor, utilizarea civilă fiind doar de acoperire. Căderea regimului în 1989 a dus la ştergerea adevăratului sens al dezvoltării infrastructurii aeriene.