Acțiuni ofensive americane în decembrie 1941

S-a scris mult despre atacul surpriză lansat de japonezi în decembrie 1941 asupra poziţiilor americane, britanice şi olandeze din Oceanul Pacific. Conducerea de la Washington a fost acuzată că n-a făcut nimic pentru consolidarea apărării sau  că a încercat să rezolve câte ceva pe ultima sută de metri. Oare să fie adevărat?    Orice cititor pasionat de istoria militară ştie că orice ţară trebuie să se pregătească defensiv cel puţin în cele mai sensibile locuri unde inamicul ar putea să lovească. Apărarea în cazul conflictului din Pacific trebuia să fie reprezentată de aviaţia de vânătoare, submarine, baterii grele şi antiaeriene. Mina marină rămânea însă arma ieftină ce putea să paralizeze o flotă întreagă.     Conducerea de la Washington a trimis un convoi format din navele SS President Coolidge şi SS A. T. Scott spre vestul Pacificului. Escorta era asigurată de către crucişătorul greu USS Louisville. USS President Coolidge avea lungimea de 199 m şi putea să transporte peste 5.000 de oameni.     Este evident că un crucişător greu nu putea să ardă combustibil pentru a asigura paza unei încărcături de ceapă sau varză. Armamentul reprezenta încărcătura de bază şi direcţia trebuia să fie Filipine, bazele americane fiind în prima linie în cazul unui conflict. Orice om observă că dincolo de arhipelag nu erau decât teritorii controlate sau râvnite de japonezi. Două nave comerciale mari ar fi putut să aducă echipamente vitale de ultimă generaţie. Chiar şi crucişătorul avea cale suficient de mari pentru transport materiale. Conducerea de la Washington nu poate să fie acuzată de neglijarea vârfului apărării americane.    Surpriza vine când se află destinaţia convoiului. Aceasta era Tarakan în insula Borneo (Kalimantan). Nu făcea parte din teritoriul american, ci se afla în Indiile olandeze (Indonesia de astăzi). Cum spre aceeaşi regiune se deplasau deja distrugătoare şi nave-bază, amiralii americani plănuiau o încercuire a posesiunilor nipone pentru a avea cea mai avantajoasă poziţie de atac în momentul declanşării ostilităţilor. Se realiza un cerc de poziţii strategice şi conflictul putea să izbucnească în orice moment. Observăm că împingerea navelor militare dincolo de frontiere le asigura o poziţie bună de atac, dar erau vulnerabile încă în faţa unei ofensive în masă a inamicului. SUA s-a pregătit de ofensivă şi a expus prea multe unităţi navale aviaţiei japoneze. Au fost deplasate iniţial muniţie şi combustibil, avioanele urmând să ajungă în ultimul moment pentru a nu provoca reacţii disperate ale niponilor. Convoiul cu avioanele a ajuns prea târziu, amiralii imperiului asiatic atacând cu puţin înainte de închiderea cercului. Lupta pentru hegemonie începea brutal şi fără milă.    Dispunerea navelor americane în decembrie 1941 indică doar pregătiri ofensive şi o neglijare a apărării. Războiul a început după un scenariu ce nu se potrivea cu planurile strategilor de la Washington.