Abuzul sexual, o istorie necunoscută
În secolul al XX-lea, scadalurile sexuale care aveau în prim plan abuzul minorilor au încercat să fie muşamalizate. Presa din acea vreme era dezinteresată de subiect, iar în majoritatea cazurilor publicate, victimele erau catalogate ca fiind instigatori.
Aneenee FitzGerald-Kenney, inspector irlandezal unei case de corecţie, a înaintat o plângere în anul 1929 cătreBritish National Vigilance Association (instituţie înfiinţată în anul 1885, cu scopul aplicării şi îmbunătăţireii legislaţiei pentru reprimarea viciilor de procedură penală şi a imoralităţii) în care expunea cazul unei tinere de 16 ani ce a fost concediată de către familia pentru care lucra deoarece recunoscuse că în trecut a fost abuzată sexual. Surprinzător a fost că fapta a fost pedepsită imediat. Agresorul a fost urmărit penal, nefiindu-i dezvăluită identitatea. Fata a trebuit să trăiască cu reputaţia afectată şi cu trauma din urma agresiunii, iar cu toate că era “tăcută şi supusă”, patroana ei nu a vrut să o mai angajeze. În acele timpuri, declaraţia unui copil nu reprezenta o dovadă suficientă pentru sancţionare sau condamnare. În 1932, o campanie împotriva abuzului sexual al minorilor a ajuns la concluzia că în mai bine de 20 de ani nu a fost reportat poliţiei niciun caz de acest gen.
Acest tip de ambivalenţă faţă de copiii care au fost victime ale abuzurilor este subliniat de surse care au lucrat cu minorii în secolul al XX-lea. Directorul unui cămin de îngrijire din sudul Londrei, unde fetele abuzate erau trimise înainte de a depunde mărturie în instanţă, a declarat în 1921 că victimele erau “ ignorante, fără să fie interesate de curăţenia locului unde stăteau sau de igiena proprie. În cele mai multe cazuri erau persoane cu obiceiuri urâte, care nu aveau nicio idee despre religie sau maniere.” O măsură care a fost adoptată în majoritatea centrelor a fost separarea victimelor. În 1925, un judecător din Devon şi-a manifestat regretul că mama unei fete abuzate a refuzat să îşi mute copilul la o altă şcoală sau să o trimită la o casă de copii:“Este de înţeles faptul că oamenii respectabili nu doresc ca odraslele lor să meargă la şcoală cu o fată ca aceasta.”
Cazuri de abuzuri sexuale ale minorilor din categorii sociale privilegiate nu au fost înregistrate. În acest context, se consideră că aceasta era o infracţiune care apărea doar în cercurile oamenilor săraci, care trăiau în case foarte aglomerate. Un băiat în vârstă de 18 ani a fost condamnat în 1926 pentru incest. Judecătorul a considerat că are circumstanţe atenuante, motivând că băiatul locuia într-o casa cu două camere împreună cu părinţii lui şi încă 5 rude, şi a recomandat să fie trimis la o şcoală de corecţie. “ Nu te condam aşa de mult pe cât o face societatea, care permite să existe astfel de condiţii în care ai trăit şi care te-au forţat să faci astfel de lucruri. Cred că cel mai bun lucru pentru tine este să te duci undeva unde te poţi ridica şi deveni un bărbat adevărat.”
Din păcate, dovezi care pot face lumină în cazul vieţii intime din cadrul familiilor sărace au rămas foarte puţine, iar în aceste condiţii cercetătorii cunosc foarte puţine detalii în privinţa abuzurilor, majoritatea fiind oricum nedeclarate autorităţilor. Un studiu demonstrează că în Anglia secolului al XX-lea, nu erau abuzaţi sexual decât copiii care trăiau în condiţii mai precare din punct de vedere material, şi că acestă infracţiune devenise deja o problemă socială şi morală. Inegalitatea în raportul relaţiilor de putere permitea abuzul copiilor. Pe de o parte existau tatăl, tatăl vitreg, fratele mai mare, sau orice altă rudă de sex masculin care deţinea nu numai o putere fizică mai mare, dar care prin lege era autorizat să o aibă. Pe de altă parte existau patronii, oamenii care luau copii să le fie ucenici şi care abuzau de ei. Exista în acea vreme un cult exacerbat al disciplinei care le permitea agresorilor să profite de corpurile copiilor. Bărbaţii care erau profesori sau preoţi profitau de meseria lor şi abuzau de minori. Având un statut privilegiat în comunitate, în cazul în care erau denunţati, aceştia primeau o pedeapsă mică, sau în unele cazuri doar un avertisment. Un factor suplimentar care ducea la astfel de pedepse era acuzarea copiilor că au invitat sau provocat la acte sexuale. Chiar şi în cazul copiilor foarte mici s-a pus problema că ar fi depravaţi sau imorali.
Pe de altă parte, agresorii puteau fi trataţi cu toleranţă, mai ales că în secolul al XX-lea rezolvarea problemlor medicale devenise o prioritate în faţa celor morale. În 1929, un comentator remarca:“ Cazul unui pervers moral este similar unui bolnav suferind de o boală infecţioasă. Nu putem da vina pe el că suferă de variolă sau de scarlatină, dar îl putem izola şi trata pentru ca boala să nu se răspândească.” Discuţii în privinţa tratamentului şi asistenţei psihologice a devenit una dintre principalele preocupări ale vocilor feminine ale timpului, atât celor care erau membre ale Parlamentului, cât şi ale activistelor. Cu toate că numărul de poliţiste care se ocupau doar cu luarea declaraţiilor de la copii şi tineri în privinţa abuzurilor crescuse simţitor, practica judiciară se schimbase foarte puţin. Membrele active ale Consiliului Naţional al Femeilor delcara în 1932 că “ un număr mare de oameni fără probleme adevărate, de orice natură, au agresat sexual copii, iar judecătorii au fost de acord cu scuza că au avut un moment de lipsă de raţiune, şi astfel nu erau pedepsiţi corespunzător.”
În cele din urmă, asistenţii sociali care se ocupau în principal de agresiunile sexuale şi-au schimbat aria de activitatea, focusându-se mai mult pe susţinerea mamelor tinere sau singure. Accentul se punea mai mult pe sarcină şi copil, nu pe instruirea mamelor cum ar putea să îşi protejeze copiii, sau să prevină ca o fetiţă de 12 ani să rămână gravidă. În 1957, în revista “Moral Welfare”, un medic legist, dar şi psiholog vorbea despre “nevoia şi impulsul agresorilor de a ridica fustiţele fetelor mici.” În rapoartele guvernamentale, problema protecţiei copilului s-a transformat mai mult în problema sănătăţii copilului. Comentariile în privinţa abuzului sexual al minorilor au fost din ce în ce mai puţine în presa postbelică sau în Parlament.
În privinţa abuzurilor autorităţilor nu se mai menţiona nimic, iar în cazul profesorilor aceştia erau reangajaţi în alte şcoli. Ziarele au continuat să publice cazuri de abuzuri într-o manieră neutră, dar din 1970 a devenit o problemă urgentă, prezentată ca atare. Presa tindea să se axeze mai mult pe cazurile senzaţionale, “bestii sexuale”. Nu se mai cunoşteau cazuri de agresiuni în familie sau la şcoală, şi nici nu exista încă un apetit pentru scandaluri sexuale care să implice politicieni sau vedete. S-a pus problema că locul care ar fi trebuit să fie un refugiu pentru copiii agresaţi a devenit, la rândul său, un loc al abuzurilor. În 1946, raportul Curtis concluziona că aranjamentele de adopţie sau îngrijire a copiilor de asistenţi au fost făcute superficial, fără ca oamenii şi mediu în care erau trimişi copiii să fie verificaţi. Au exista dovezi că în rândul asistenţilor sociali existau pedofili. În 1975, the British Journal of Social Work contest numărul de plângeri făcut la adresa celor care ar fi trebuit să aibă grijă de copii, şi îi provoca pe acuzatori să se întrebe “ Ce rău real a fost făcut? Ce este de câştigat dacă identificăm o victimă şi un agresor?”
O confuzie în privinţa abuzurilor sexuale asupra copiilor a rezultat din campania de susţinere a pedofililor, care a încercat să se lege de cauza legalizării homosexualităţii în anii ’70.În jurul anilor 1975 a fost lansată o campanie de către gruparea Paedophile Information Exchange (PIE) prin care era promovată ideea că pedofelia trebuie considerată de către societate ca fiind o minoritate sexuală, asemenea comunităţii gay. Preşedintele grupării, Keith Hose, declara că „ pedofilii doresc cu ardoare să arate că sunt de fapt oameni blânzi, şi că relaţiile pe care le au sunt relaţii între două persoane, nu relaţii care exploatează anumite lucruri.” Succesul campaniilor pro pedofelie a fost neuniform şi de scurtă durată. Mulţi dintre membri PIE au fost condamnaţi pentru diferite acţiuni.
Sursa:Historytoday.com