A progresat sau nu medicina în Renaştere?

Evul Mediu european a cunoscut o perioadă de stagnare puternică, în condiţiile în care multe cunoştinţe din lumea greco-romană s-au pierdut şi calitatea medicilor era îndoielnică.

Biserica nu permitea disecţiile şi dogmatismul frâna creativitatea şi progresul. În timpul cruciadelor, creştinii au dobândit informaţii preţioase de la musulmani, iar între timp lucrări importante, precum Canonul Medicinei al lui Avicenna, au fost traduse şi au influenţat intelectualii occidentali. Vreme de secole însă, cea mai populară teorie a rămas cea a umorilor, şi anume că sănătatea depinde de patru fluide corporale. Spitalele erau mai degrabă nişte azile pentru sărmani, proscrişi, călători. Tot după cruciade a început să fie prioritizată construirea unor astfel de centre. Un oarece progres a existat în ceea ce priveşte chirurgia, efectuată pe atunci nu de medici, ci de bărbieri. La câte războaie se ducea, era nevoie de priceperea lor, mulţi devenind specialişti în chirurgia externă, tratând răni, cataracte, ulcere.

Din 1450 încoace, medicina s-a îmbunătăţit constant şi considerabil. Girolamo Francastroro a venit cu ideea că epidemiile ar fi cauzate de agenţi patogeni externi şi transmisibili. Tot el a propus tratarea sifilisului cu mercur şi guaiaco, un ulei aromatic.

Andreas Vesalius, medic flamanad, a scris una din cele mai apreciate lucrări despre anatomia umană, “Despre structura corpului uman”, după ce a disecat un cadavru şi l-a examinat minuţios. Dezvoltarea tiparului i-a permis să popularizeze ştiinţa, cartea sa cuprinzând ilustraţii foarte detaliate.

William Harvey a fost primul care a descris corect sistemul circulator şi caracteristicile sângelui, precum şi funcţiile inimii în tot procesul. Avicenna încercase şi el acest lucru, dar nu înţelesese suficient de bine pomparea sângelui şi cum era posibil ca acesta să ajungă în toate organele.

Alchimistul Paracelsus (Teophrastus Bombastus von Hohenheim) a avut şi el o contribuţie în ştiintă, deşi se preocupa în special de ocultism. A susţinut folosirea mineralelor şi substanţelor chimice pentru a restabili echilibrul şi sănătatea trupească, considerând că bolile reprezintă o perturbare a echilibrului. Nu a căutat însă răspunsuri numai în purificarea sufletească. A scris şi despre tratarea şi prevenţia afecţiunilor în cazul meşteşugarilor care prelucrau metalele.

Despre daVinci deja ştim că avea o personalitate cu adevărat enciclopedică. Printre multiplele sale preocupări s-a numărat anatomia topografică – a realizat sute de desene cu studii ale tendoanelor, muşchilor, oaselor şi altor părţi anatomice. Spitalul Santa Maria Nuova din Florenţa i-a permis disecarea cadavrelor, apoi şi spitale din Milano şi Roma. Împreună cu doctorul Marcantonio della Torre a realizat peste 2000 de ilustraţii cu corpul uman, însoţite de multe comentarii. Documentele foarte complexe au putut fi publicate abia în secolul al XVII-lea în Franta. DaVinci nu doar că a oferit detalii anatomice importante, ci a studiat şi funcţiile mecanice ale oaselor şi muşchilor.

Ambroise Paré este unul dintre părinţii chirurgiei moderne şi patologiei medico-legale. A lucrat ca medic personal pentru patru regi francezi şi se remarcase prin priceperea cu care mânuia tehnicile chirurgicale, fiind unul dintre marii experţi în tratarea rănilor dobândite pe câmpul de luptă. Unele instrumente şi le-a inventat el însuşi, la fel şi leacuri diverse ca alternative la cauterizare, cum ar fi terebentina şi gălbenuşul. Totodată, a readus în prim-plan vechea metodă a grecilor de a realiza ligatura arterelor în timpul amputărilor, ceea ce mărea şansele de supravieţuire. Tot el a constatat că fenomenul membrului-fantomă trebuie să fie legat de activitatea cerebrală, nu de vreun mister al membrului amputat.

În ciuda acestor progrese, suferinţele s-au înmulţit şi în renaştere, mai ales că diagnosticarea nu diferea mult de ce se petrecea în evul mediu. În plus, medicii nu avea nici cea mai vagă idee despre tratarea bolilor infecţioase, rămânând blocaţi în stadiul de superstiţii şi ritualuri magice. Abia în secolul al XVIII-lea, medicul englez Edward Jenner, supranumit părintele imunologiei, a reuşit să producă un vaccin, pe cel împotriva varicelei, prin injectarea cu o doză mică din virusul similar dar mult mai blând întâlnit la bovine.

Cu alte cuvinte, în vremea Renaşterii a crescut interesul pentru corpul uman, s-au înmulţit investigaţiile anatomice şi s-a ajuns într-adevăr la o înţelegere superioară a organelor şi funcţiilor lor. Avântul cunoaşterii însă a avut un impact minor asupra situaţiei precare a sănătăţii publice.

Mai multe: Dear, Peter. ‘’Revolutionizing the Sciences: European Knowledge and Its Ambitions, 1500–1700’’, Princeton, 2001.