A fost România aproape de o invazie sovietică în 1968?

În timp ce Marea Adunare Naţională vota prin decret poziţia oficială a României cu privire la evenimentele din Cehoslovacia în şedinţă extraordinară, la Bucureşti soseau informaţii cu privire la o iminentă invazie din partea Ungariei, Bulgariei şi URSS-ului. Interesat de ipoteza refugierii pe teritoriul iugoslav, de unde, în cazul unei invazii, să conducă rezistenta naţională, Ceauşescu s-a întâlnit pe 24 august cu Tito în localitatea aproapiata de graniţă Vârşeţ. Tito l-a asigurat că se poate retrage oricând pe teritoriul iugoslav, cu condiţia să o facă fără trupe înarmate.[1]

Ceauşescu, după ce trupele Pactului de la Varşovia au intrat în Praga:Acu-i rândul meu!

La sfârşitul lui august 1968, situaţia lui Ceauşescu era complicată. După unele date ale Securităţii, la graniţele României cu Uniunea Sovietică fuseseră masaţi 235.000 de soldaţi aparţinând Comandamentelor Odessa, Lvov şi Kiev. În dreptul gurilor Dunării şi al litoralului românesc al Marii Negre staţionau nave ale flotei sovietice. Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat, i-a înmânat o notă lui Anatoli Dorînin, amdasadorul sovietic la Washington, prin care cerea:să nu invadeze România, întrucât cosecintele vor fi impredictibile. În onoarea zilei de 23 august, Ciu En-Lai a afirmat că România poate conta în apărarea independenţei sale pe sprijinul poporului chinez, cel puţin aşa îi transmitea Ceauşescu lui Tito. Cornelui Mănescu, reprezentantul României la ONU, i-a cerut reprezentantului american, George Bol, ajutor din partea guvernului SUA, în sensul unei declaraţii din partea preşedintelui american. În acest sens, preşedintele Johnson a declara:Nu asmuţiţi câinii războiului.[2]În interiorul forţelor sovietice şi a statelor membre ale Pactului de la Varşovia care participaseră la invadarea Cehoslovaciei era larg răspândită ideea că România va fi invadată şi ea.[3]

Ceauşescu se pare că vedea invadarea Cehoslovaciei ca un prim pas, ce ar fi fost urmat de o invadare a României. Conform spuselor lui Ion Pacepa, după ce a aflat de intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Praga, Ceauşescu a spus:Acu-i rândul meu.[4]

Măsuri pentru rezistenţă

Ceauşescu a luat o serie de măsuri care ar fi complicat o posibilă invazie a trupelor ţărilor din blocul estic în România. În primul rând, a înfiinţat Gărzile Patriotice. În al doilea rând, pe 13 noiembrie Marea Adunare Naţională a votat o lege privire la Pregătirea Tineretuluipentru Apărarea Patriei, introducând obligativitatea urmării de cursuri de pregătire militară pentru toţi elevii. Nu în ultimul rând, pe 23 august Ceauşescu s-a întâlnit cu doi acivisti cehoslovaci de rang înalt, în vederea formării unui eventual front comun de apărarea împotriva Moscovei.[5]Securitatea a analizat modul în care se desfăşurase invadarea Cehoslovaciei pentru a anula posiblitatea repetării unui asemenea scenariu şi în România. Aeroporturile au fost puse sub pază strictă, iar numărul turiştilor sovietici a fost atent monitorizat.[6]Exista o neîncredere profundă între cei trei lideri de la Bucureşti, Ceauşescu, Bodnăraş şi Maurer, şi autorităţile de la Moscova. Refuzul autorităţilor române de a permite operaţiuni militare pe teritoiul sau a făcut dificil un scenariu că cel aplicat în Cehoslovacia.[7]

Ziua de 23 august este sărbătorită cu mare fast la Bucureşti. Programate să defileze după parada militară, Gărzilor Patriotice li se schimbă traseul pentru a trece ostentativ prin faţa ambasadei sovietice.[8]Era încă un semnal clar pe care secretarul general voia să-l transmită la Moscova:românii vor rezista oricărei intervenţii.

Pentru organizarea rezistenţei s-a elaborate un plan în cadrul Securităţii. Planul a fost elaborate de Direcţia a XI-a (Direcţia Tehnică) a Consiliului Securităţii Statului, fiind încheiat abia în 1970. Purtând numele de cod Rovine-IS-70, planul prevedea antrenarea întregii populaţii pentru apărarea teritoriului naţional.[9]

Sprijinul Occidentelui:declaraţii de principiu

Ambasadorul României la Washington, Corneliu Bogdan, s-a întâlnit cu Mike Mansfield, liderul majorităţii democraţie din Senat, şi cu Charles Bohlen, adjunctul Secretarului pentru Afaceri Politice. Scopul său era obţinerea unui sprijin din partea americanilor, de orice natură, pentru a rezolva o eventuală criza românească.[10]Imediat după 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică de sprijin din partea Chinei. În acelaşi sens, ambasadorul României la Beijing i-a solicitat lui Zhou En-Lai o întrevedere.[11]

Administraţia Johnson lua în serios posiblitatea unei intervenţii în România, de vreme ce consilierul preşedintelui a întocmit un proiect al unei declaraţii care condamnă presupusa invazie în:Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii ei au întreprins încă o acţiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii teritoriale şi suveranităţii unor naţiuni independente.[12]Pe 30 august, Rusk l-a avertizat personal pe Dobrînin că vor urma repercursiuni grave în cazul unei invadări a României.[13]

            Informaţii venite din Occident nu erau deloc încurajatoare pentru România. Tracand peste declaraţiile de principiu, prelungirea ipotetică a invaziei Cehoslovaciei în România era considerată o problemă internă a Tratatului de la Varşovia. Singura excepţie, notabila de altfel, a fost Republica Federală Germană, dar aceasta singură nu avea destul de multă putere pentru a interveni efectiv în ajutorul României.[14]

Istoricul Ovidiu Bozgan susţine că interesul Occidentului era să reducă tensiunea dintre România şi URSS. Ambasadorii occidentali care trec în această perioadă pe la Ministerul de Externe, aducând avertismentul unei invazii iminente, ar fi urmărit nu să-i facă pe romani să-şi pregătească armata, ci să-i facă să calmeze situaţia. Să-i determine aşadar să încheie conflictul cu Moscova.[15]

Cum s-a rezolvat criza românească

Tensiunea dintre România şi celelalte state din blocul comunist se reduce constant. Întrunirea Comitetului Executiv de pe 25 august a avut ca subiect de discuţie mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor maghiare din estul Ungariei, dar şi ale diviziilor sovietice din RSS Moldoveneasca. Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol şi-au exprimat îngrijorarea puternică, iar Bodnăraş i-a asigurat că se iau toate măsurile pentru a preîntâmpina o invazie.[16]În aceeaşi zi a avut loc întâlnirea dintre Ceauşescu şi ambasadorul sovietic la Bucureşti, Basov. După această dată, tonul propagandei româneşti a devenit semnificativ mai blând când se referea la acţiunile Moscovei.[17]

Gheorghe Lupeş susţine că, după discuţia cu Ceauşescu, Basov ar fi folosit un telefon public, evident înregistrat, pentru a transmite Moscovei:Am vorbit cu comandantul, nu va mai latra, nu va mai lătra.[18]

După discuţia cu Basov, se poate spune că luciditatea a luat locul entuziasmului în politica externă românească. Corneliu Mănescu, atunci când este întrebat de consulul francez la New York dacă România şi Iugoslavia ar fi dispuse să critice deschis în Adunarea Generală a ONU invadarea Cehoslovaciei, a răspuns foarte prudent.[19]

De ce nu au invadat sovieticii România?

România nu avea pentru Kremlin importanta strategică pe care o avea Cehoslovacia şi nu era nici atât de aproape, în primul rând geografic, de influenţele occidentale. Din aceste motive, Cehoslovacia era mult mai importantă în blocul socialist decât România.[20]Pentru Moscova, Cehoslovacia era vitală, România avea o importanţă secundară.

            Politica externă a României, chiar dacă s-a deschis către Occident şi şi-a urmărit interesul naţional, a servit de multe ori indirect interesele Uniunii Sovietice. Nu doar ca un canal de comunicare diplomatică, dar şi ca modalitate prin care Moscova putea avea acces la tehnologie din Occident.[21]

Ceauşescu a urmărit constant o politică externă bazată pe interes naţional, nu pe loialitate faţă de Moscova. Accentuând opţiunea pentru comunism pentru a linişti Kremlinul, a încercat să câştige în acelaşi timp spaţiu de manevră în plan extern prin declararea României ţară socialistă în curs de dezvoltare. Ceauşescu nu a fost, evident, capabil să depăşească statutul de aliat al Moscovei şi nu a urmărit niciodată acest deziderat.[22]

Dusk le-a spus romanilor că au avut patru scenarii pe care să le aplice în timpul crizei. Primul era legat de o conştiinţă a Moscovei şi a sateliţilor săi. Al doilea se baza pe o reacţie violentă a comunităţii internaţionale. Aceste două scenarii fuseseră aplicate în timpul crizei cehoslovace şi nu au dat roade. Al treilea scneriu avea drept punct esenţial unitatea internă, între partid şi popor. Ultimul plan era legat de riscul unei rupturi diplomatice între URSS şi Occident. Acelste ultime două cărţi se pare că au fost atuurile României în 1968.[23]

NOTE

[1]Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducereîn istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2005, pp.408-409.

[2]Lavinia Betea (coord), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi 2009, pp.59-60

[3]Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, traducere de Camelia Diaconescu, Editura RAO, Bucureşti 2011, p.406.

[4]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2008, p.500.

[5]Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu(1965-1989). Geniul Carpatilor, traducere de Vasile Moga, Editura Polirom, Iaşi 2005, pp.123-124.

[6]Larry L. Watts, op.cit., pp.379-380.

[7]Ibidem, p.443.

[8]Lavinia Betea(coord.), op.cit., p.55.

[9]Dennis Deletant, România sub regimul comunist, traducere de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti  2010, pp.177-178.

[10]Mihai Retegan, 1968:Din primăvară până în toamnă:schiţă de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti 1998., p.218.

[11]Larry L. Watts, op.cit., p.388.

[12]Expansion of Czechoslovak task force to include Romania, Dean Rusk, memorandul pentru preşedinte, 29 august 1968, Strategic Warning and the role of intelligence:Lessons Learned from the 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia, 2010, CIA, p.2 apud Ibidem, p.403.

[13]Ibidem, pp.404-405.

[14]Mihai Retegan, op.cit., p.219.

[15]Dan Catanus (edit.), Româniaşi Primăvara de la Praga, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti 2005., p.85.

[16]Larry L. Watts, op.cit., p.402.

[17]Adam Burakowski, op.cit., pp.121-122.

[18]Dan Catanus (edit.), op.cit., p.44.

[19]Ibidem, p.53.

[20]Mark Almond, Decline without fall:Romania under Ceauşescu, Institute for European Defence and Strategic Studies, Londra 1988, p.25.

[21]Ibidem.

[22]Anneli Ute Gabany, Cultul lui Ceauşescu, traducere de Iulian Vananu, Editura Polirom, Iaşi 2003, pp.16-17.

[23]Larry L. Watts, op.cit., pp.409-410.