A fost rătăcit vagonul mortuar ce transporta trupul lui Caragiale?

Moartea subită a lui Caragiale, petrecută în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, în locuinţa sa din Schöneberg-Berlin, i-a devastat familia, i-a îndurerat prietenii.  

Alexandru Vlahuţă şi Barbu Delavrancea au plecat imediat la Berlin pentru a ajuta familia şi a lua decizii legate de gestionarea ceremoniilor morţii şi de repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui I.L. Caragiale; acolo i-au întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai dramaturgului. Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof.

Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămăşiţele defunctului au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului, în prezenţa familiei şi a dlor Vlahuţă, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, urmând ca, în toamnă, sicriul să fie transportat în România. Tot din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris familiei sale despre şocul emoţional pe care l-a trăit atunci când l-a văzut pe Caragiale în coşciugul de stejar, în capela cimitirului protestant din Schöneberg.

Din aceeaşi sursă, aflăm despre decizia ca sicriul să fie depus temporar, într-un cavou (din cripta capelei – n.a.) până în noiembrie, când ar fi urmat să fie îngropat în România. A fost voinţa familiei şi a apropiaţilor săi, a ministrului Take Ionescu, care era liderul Partidului Conservator- Democrat, iar din octombrie 1912, ministru de Interne în Cabinetul Titu Maiorescu.

Deşi Caragiale nu a vrut să accepte omagierea sa, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, de către Societatea Scriitorilor Români, deşi suportase în ţară umilinţe, ponegrire, nerecunoaşterea valorii, patria, tardiv recunoscătoare, prin instituţiile sale statale, i-a confiscat trupul defunct. Concret, la 1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei, credit necesar pentru transportarea în România a trupului neînsufleţit al lui Caragiale, un ajutor pentru văduvă, precum şi pentru înhumarea scriitorului.

Vagonul mortuar rătăcit, „o poveste”

Şi acum apare situaţia dilematică: s-a scris în toamna lui 1912, dar, mai ales, s-a speculat în presa postcomunistă, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la moartea scriitorului, despre presupusul episod al rătăcirii vagonului mortuar al lui I.L. Caragiale în drumul spre ţară.

Mulţi dintre cei care au fost preocupaţi de consemnarea vreunui eveniment mai inedit legat de Caragiale au considerat că acest incident a avut loc; eu nu sunt însă convinsă că o astfel de „secvenţă mortuară” a putut fi o întâmplare reală, ocultată cu totul de familie, apropiaţi, autorităţi româneşti... Să fie, mai degrabă, o exagerare a unui incident minor – sau doar o legendă urbană inventată de presă? Mai precis, de ziarul „Universul”?

De multe ori, jurnaliştii de la publicaţiile populare ale timpului, precum „Universul” sau „Epoca”, exagerau/ redimensionau sau imaginau de-a dreptul episoade pe care le considerau sugestive pentru biografia şi comportamentele unor personalităţi culturale şi politice. Ştim deja: notorietatea atrage întotdeauna legenda.

Articolul de la care a pornit totul

Să analizăm însă relatarea jurnalistică (nesemnată) din ziarul „Universul”, conform căreia vagonul mortuar în care se afla sicriul lui Caragiale a rătăcit timp de două săptămâni pe liniile austriece, după care a staţionat câteva zile şi în Gara de Nord, înainte de a fi, în cele din urmă, identificat. Semnatarul articolului, oricine ar fi el, presupune că de la Berlin coşciugul a fost expediat ,,într-un vagon roşu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”.

Nu credem că un astfel de incident era posibil. La începutul secolului al XX-lea, Germania avea o reţea de comunicaţii modernă şi, nu mai puţin important, un sistem economic omogen şi dinamic; cu producţia sa industrială, ocupa primul loc în Europa şi al doilea în lume, după Statele Unite.

Disciplina „prusacă“ era exemplară şi în domeniul transportului feroviar – deci astfel de episoade, presupunând existenţa unor disfuncţionalităţi grave de dirijare, sunt greu de închipuit. Adăugăm aici şi inexactităţile din presa timpului: la vremea respectivă, precizările „azi” şi „ieri” din articole aveau un grad mare de aproximare – articolele se scriau şi se culegeau cu variate întârzieri, astfel încât „ieri” putea să însemne şi „alaltăieri”.

Se afirmă, de asemenea, în acelaşi articol din „Universul”, că şeful gării din Bucureşti ar fi fost intrigat de prezenţa unui vagon sigilat, dar fără niciun fract [foaie de expediţiune – n.a.]. Cică nimeni nu şi-a închipuit că era vorba despre un vagon mortuar. Însoţitorul de tren ar fi spus că l-a preluat de la Predeal; doar după ce s-a dat un telefon la acea staţie, s-ar fi aflat că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut.

Vagonul trebuia să vină de la Berlin direct la Bucureşti – şi s-a tras concluzia că a rătăcit dintr-o greşeală de manevră făcută într-o gară de triaj germană. La Viena, vagonul ar fi stat pe o linie moartă o zi sau două până s-a alcătuit o garnitură către Bucureşti. În cele din urmă, a fost ataşat la aceasta şi a ajuns la destinaţie.

Şeful Gării a întocmit un proces-verbal, a rupt sigiliul şi a pătruns în vagon; în interior se aflau un sicriu împreună cu coroanele funerare veştejite (!). Iarăşi un amănunt neverosimil: nu credem că în vagon, alături de sicriul care fusese depus din iunie până în noiembrie într-o criptă berlineză, au fost plasate şi coroane funerare cu flori; nu era firesc. Cum ar fi arătat un coşciug sosit, fie şi după două zile, cu coroanele mortuare ofilite?

 Cu excepția „Universului”, nimeni n-a pomenit episodul

Potrivit aceleiaşi relatări din „Universul”, şeful Gării ar fi constatat că în sicriu se aflau rămăşiţele trupeşti ale scriitorului Ion Luca Caragiale – şi ar fi alertat autorităţile: pe Take Ionescu, pe atunci ministrul Internelor, pe Constantin Dissescu, ministrul Instrucţiunii Publice, şi pe Mateiu Caragiale. Acesta din urmă, împreună cu Vlahuţă şi Delavrancea, au dus la gară un preot, au preluat sicriul şi l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. Altfel, nimeni nu ar fi ştiut despre sosirea rămăşiţelor pământeşti ale dramaturgului.

Potrivit lui Şerban Cioculescu, lucrurile au stat, de fapt, în felul următor: sosirea coşciugului a fost aşteptată pe 18 noiembrie de Emil Gârleanu, Ion Brezeanu, pictorul Szathmary, Garabet Ibrăileanu şi de câţiva ziarişti. În aceeaşi zi a fost depus la biserica Sf. Gheorghe. În afară de „Universul”, după ştiinţa noastră, niciun alt ziar nu a amintit despre acest incident tragi-comic.

Niciun membru al familiei sau vreun apropiat, în memorialistică sau în corespondenţă, nu a pomenit despre vreo rătăcire a vagonului funerar. Toţi cei care l-au iubit pe Caragiale au scris despre savoarea ultimelor conversaţii în familie (fiul său Luca), despre decesul subit al lui Caragiale (Cella Delavrancea), despre propriile lor reacţii de după moartea prietenului (Paul Zarifopol).

Acest text este un fragment din articolul «La moartea şi înhumarea lui I.L. Caragiale. Mică „vedere” compozită din Bucureştii unui sfârşit de lume» apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.