A fost odată ca niciodată: La Belle Époque

E o constantă în istoria umanităţii ca oamenii să se raporteze cu nostalgie la diferite perioade anterioare, pe care nu le-au trăit, dar pe care le regretă, considerându-le „vârsta de aur”, în raport, fireşte, cu propria lor existenţă. Cetăţenii Imperiului Roman din secolele III-IV, confruntaţi cu desele incursiuni barbare, cu nesfârşite uzurpări de tron şi războaie civile, persecuţii religioase etc., îşi alinau neliniştile existenţiale cu amintirea veacului de aur al dinastiei Antonine (96-192), o perioadă de pace şi prosperitate, niciodată regăsită. Renaşterea (secolele XV-XVI) a fost la rându-i o epocă regretată, la fel ca şi domnia Reginei Victoria (1837-1901), apogeul imperiului britanic. Americanii anilor ’80-’90 ai veacului trecut s-ar fi reîntors bucuroşi la liniştea şi prosperitatea anilor ’50, la fel cum românii îşi imaginează astăzi o Românie interbelică plină de viaţă şi lipsită de griji, lucru de altfel fals din multe puncte de vedere.

Timpul istoric cuprins între 1871 şi începutul Primului Război Mondial (1914) a părut celor care l-au trăit cu intensitate şi la un anumit nivel economic, cultural şi social, o epocă frumoasă – „la belle époque” – în raport cu carnagiul care a urmat şi cu răsturnările social-economice, adeseori violente, consecutive încheierii păcii de la Versailles (1919). „Ne amuzam netulburaţi de nimic, iubeam cu frenezie fiece clipă de viaţă... negurile acestui veac nu ne copleşisera încă existenţele, războiul din 1914, cu toate grozăviile sale, era doar o taină a viitorului” (Lady Curzon).  

Dar la belle époque a fost mai mult decât o perioadă de pace şi prosperitate, a fost în primul rând un răstimp al marilor prefaceri sociale, al ameliorării generale a condiţiilor de viaţă, al apariţiei unor noi ideologii, al laicizării societăţii, al alfabetizării şi al triumfului presei de masă; şi, mai cu seamă, al unor excepţionale descoperiri ştiintifice care au jalonat traseul umanităţii în următorul secol. Apare social-democraţia modernă în diferitele ei variante: reformatoare (Partidul Laburist din Marea Britanie), revizionistă (Partidul Social-Democrat German) sau radicală (bolşevicii ruşi). În Anglia, mişcarea sufragetelor, animată în principal de Emmeline Pankhurst, îşi propune să dea femeii un statut egal cu al bărbatului, militând pentru acordarea unor drepturi politice, în primul rând dreptul la vot.

Pacifismul este un alt curent care ia acum amploare, ca o replică la spectrul unui război mereu iminent şi mereu evitat în ultimă instanţă. Bertha von Suttner, Jean Jaures şi Henri Dunant (fondatorul Crucii Roşii) sunt apostolii acestei noi religii care-şi va oficia ceremoniile iniţiatice la Haga în 1899 şi 1907. Ia avânt naţionalismul, văzut ca o misiune mesianică de către marile puteri (Germania, Marea Britanie, Statele Unite), dar şi ca o redeşteptare a conştinţei de sine şi de emancipare a popoarelor aflate sub dominaţie străină ( India, China, Egipt, Africa de Sud).

Cea mai fecundă perioadă de după Renaştere 

În plan ştiinţific, explozia creativităţii umane este cu adevărat impresionantă: în 1888, Hertz descoperă undele electromagnetice, în 1895, Röntgen pune în evidenţă radiaţiile care-i poartă numele, Max Planck formulează în 1900 teoria cuantică şi, ca un corolar al tuturor acestor progrese, în 1905, Einstein, cu a sa teorie a relativităţii, propune un nou mod de interpretare a fenomenelor ştiinţifice, înlocuind vechiul cadru newtonian şi dăruind lumii cea mai cunoscută ecuaţie din istorie: E= mc².

În cercetarea medicală, Robert Koch identifică bacilul tuberculozei (1882), în tehnologia transporturilor, Daimler construieşte motorul cu benzină (1884), iar un an mai târziu realizează primul automobil. Londra devine primul oraş din lume care îşi construieşte metroul (1890), Graham Bell proiectează telefonul în 1876, Marconi, telegrafia fără fir în 1897, iar fraţii Wright, aeroplanul cu motor în 1903. Auguste şi Louis Lumière născocesc în 1895 primul aparat de filmat, oferind oamenilor inefabila vrajă a celei ce va deveni de atunci încolo a şaptea artă: cinematografia. Nici mijloacele de distrugere nu sunt uitate: după ce Nobel creează în 1867 dinamita, Maxim (1883) şi Burstyn (1911) vor îmbogăţi panoplia de arme a omenirii cu mitraliera şi cu tancul. Şi dacă toţi se preocupă să lărgească orizontul cunoştinţelor umane trebuia să sondeze cineva şi meandrele sufletului omenesc în această epocă, descoperindu-i vulnerabilităţile şi recomandându-i leacul: psihanaliza lui Sigmund Freud. „Totul te face să crezi că tripticul ştiinţă-raţiune-progres e pe cale de a tiumfa asupra tuturor obstacolelor naturale” (Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley).

Toate aceste schimbări sociale şi politice, toată această efervescenţă culturală, de care vom vorbi mai încolo, tot acest neastâmpăr creator fac din răstimpul cuprins între 1871 şi 1914 nu doar un răgaz între două conflicte, ci probabil cea mai fecundă perioadă de după Renaştere din istoria bătrânului continent.

Europa, centrul lumii 

La belle époque e ultima perioadă din istoria omenirii în care Europa se poate erija în principala forţă economică şi politică a lumii, în purtătoarea celor mai înalte standarde de cultură şi civilizaţie. În 1913, Europa asigura încă 44% din producţia industrială a lumii, partea leului revenind Germaniei (15,7%) şi Marii Britanii (14%), ambele fiind însă depăşite de Statele Unite, a căror pondere creşte la 35,8%. Jumătate din exporturile şi 75% din importurile mondiale sunt europene.

Din punct de vedere financiar, preeminenţa bătrânului continent e şi mai accentuată: 91% din capitalurile investite în lume sunt britanice, franceze, germane, olandeze, elveţiene etc., Statele Unite însele fiind debitoare ale Europei. Principalul factor al puterii economice europene este însă cel demografic, nicicând în istoria omenirii ponderea populaţiei europene în ansamblul general nefiind atât de mare, adică 27%, dar dispersată pe cel mai mic dintre continente (10 milioane de kilometri pătraţi). Nu trebuie omis însă faptul că între 1840 şi 1914, peste 35 de milioane de emigranţi părăsesc Europa, îndreptându-se în special spre Lumea Nouă (Statele Unite şi Canada), dar şi spre Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, India sau Indonezia. Irlandezii îşi părăsesc ţara din cauza foametei, polonezii şi românii din considerente de persecuţie naţională, spaniolii şi italienii de sărăcie etc. Peste tot, aceşti colonişti de factură nouă duc cu ei valorile, mentalităţile şi comportamentul specific societăţilor din care proveneau, toate purtând însă pecetea inconfundabilă a civilizaţiei europene de sorginte creştină. „În ultimă instanţă, expansiunea europeană a avut ca efect apariţia pe tot globul a unei serii de societăţi de factură europeană” (Jean Carpentier, Francois Lebrun).

Pare că pe măsură ce Europa devine mai mică în spaţiul planetar, datorită noilor mijloace de transport şi rute de comunicaţii (canalul Suez – 1869, canalul Panama – 1914, Orient-Expressul – 1883, Transsiberianul – 1903), voinţa ei de putere creşte până la a considera legitim să facă din întreaga lume o singură Europă. Dar tot acum încep să apară şi primele semne ale declinului vechiului continent, odată cu apariţia pe scena mondială a forţelor extraeuropene, Statele Unite şi Japonia, care par hotărâte să pună capăt dominaţiei exclusive a Europei.

Cel mai însemnat câştig al epocii: din supuşi, oamenii devin cetăţeni 

În plan spiritual, cel mai însemnat fenomen îl reprezintă democratizarea culturii, ea încetând să mai fie doar apanajul unor elite. Presa devine accesibilă oamenilor de rând, preţul unor ziare fiind modic, iar tirajele lor atingând milioane de exemplare zilnic. Dincolo de informaţii şi opinii, cititorul de presă scrisă se familiarizează cu operele marilor scriitori, Zola, de exemplu, care-şi publică romanele în foileton. Un avânt deosebit îl cunosc bibliotecile publice – cu săli de lectură sau împrumut – începând de la cele şcolare şi săteşti, terminând cu cele orăşeneşti sau sindicale. Evident, procesul nu e acelaşi peste tot, avantajate fiind ţările Europei de vest şi de nord. În schimb, evoluţia ţărilor sărace din sud şi est este adesea contradictorie.

Simbolul noii culturi de masă devine însă fără îndoială cinematograful, o modalitate artistică de exprimare care va cunoaşte, între arte, cea mai spectaculoasă evoluţie, reuşind să se impună în civilizaţia veacului XX cu o viteză şi pregnanţă remarcabile. Prima proiecţie publică a fraţilor Lumière are loc la data de 28 decembrie 1895, la Salonul Indian, o sală mică situată pe bulevardul Capucines din Paris. Asistă doar 33 de spectatori, dar în curând la uşile Salonului vor fi câteva mii de oameni, fiind necesară intervenţia forţelor de ordine pentru a-i ţine la distanţă. Cinci ani mai târziu, la Expoziţia universală din capitala Franţei, peste un milion şi jumătate de oameni vor viziona un adevărat maraton cinematografic, filmele fiind proiectate pe un ecran de 400 de metri pătraţi. Dedicat iniţial doar filmelor documentare, cinematograful se aventurează în curând şi pe tărâmul imaginaţiei.

Georges Méliès, cel care filmase încoronarea ţarului Nicolae al II-lea în 1896, realizează în 1902 primul film de ficţiune, „Călătoria în Lună”, inspirat de opera omonimă a lui Jules Verne. Fraţii Lumière, la rândul lor, oferă unui public lipsit de posibilitatea de a călători primele reportaje (Muncitori pe străzile Saigonului, Ringul din Viena, Piaţa Soliman-Paşa din Cairo etc.). „Capacitatea sa (a cinematografului, n.n.) de a reflecta actualitatea, de a-i face pe oameni să râdă sau să plângă, de a povesti nişte istorii simple sau a pune la dispoziţia tuturor o mizanscenă teatrală sau romanescă, face din acest mijloc de difuzare revoluţionar, care transcende frontiere şi clase sociale, simbolul unei noi şi autentice culturi” (Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley). Într-adevăr, datorită presei şi a cinematografului, oamenii devin mai informaţi, mai conştienţi de valoarea lor şi de drepturile care decurg din aceasta. Ei încetează de a mai fi supuşi, devin cetăţeni şi acesta e probabil cel mai însemnat câştig al acestei epoci.

„Generale, la vârsta dumneavoastră Napoleon era deja mort!” 

După 1871, Franţa este o Franţă a „revanşei”, a răzbunării umilinţei la care fusese supusă după dezastrul de la Sedan de către Bismarck şi von Moltke, artizanii noului Imperiu german. Linia albastră a Vosgilor devine reperul unei întregi generaţii, coagulând în momentele decisive energiile întregii naţiuni. Dar până atunci Franţa este sfâşiată de disensiuni, de ezitarea dintre republică şi monarhie, dintre parlamentarism şi autoritarism, de dualitatea poziţiei sale internaţionale, izolată în Europa, agresivă în plan colonial. Naţionalismul, militarismul, clericalismul, dar şi liberalismul, socialismul şi laicismul sunt principalele curente din ciocnirea cărora sar scânteile disputelor politice, ale dezbaterilor intelectuale, ale scandalurilor parlamentare şi de corupţie, ale erorilor judiciare, într-un cuvânt, ale divizării Franţei. Nimeni nu va reprezenta mai bine această stare de confuzie şi turbulenţă decât generalul Boulanger (1837-1891) şi mişcarea heteroclită pe care părea la un moment dat capabil să o conducă la victorie: boulangismul.

Georges Boulanger absolvise prestigioasa şcoală militară de la Saint-Cyr, făcându-se de tânăr remarcat în timpul războiului franco-austriac din 1859, când primeşte Legiunea de Onoare. Urcă treptele carierei militare ajungând general în 1880 şi distingându-se concomitent în războiul franco-prusac (1870-1871), dar şi în misiuni de peste mări (Indochina, Tunisia).

Dacă dosarul său militar este impecabil, opţiunile sale politice poartă amprenta unei aparente neorânduieli cerebrale, ce pare să caracterizeze întreaga sa evoluţie publică. Iniţial republican convins, Boulanger este promovat puternic de către partidul radical, care-l impune, ca ministru de război, în toate guvernele din care face parte. În această calitate, el îi scoate din armată pe membrii fostei case regale d’Orleans. Ia o serie de măsuri care vizează creşterea moralului militarilor, are grijă să se prezinte peste tot drept omul providenţial care e capabil să răspundă provocărilor lui Bismarck. E poreclit Generalul Revanşă şi e aclamat frenetic de masele pariziene la parada militară din 14 iulie 1886. Popularitatea lui începe să deranjeze, inclusiv pe tovarăşii din partidul radical. Este înlocuit din funcţia de ministru de război în 1887 şi numit la comanda corpului de armată din Clermont-Ferrand. Au loc manifestaţii delirante la gara din Paris pentru a împiedica plecarea lui. În martie 1888 este trecut în rezervă şi din acel moment este disponibil pentru activitatea politică. În spatele său se regăsesc toţi cei nemultumiţi de regimul parlamentar: tinerii dezamăgiţi de corupţia şi de ineficienţa sistemului, bonapartiştii dornici de un regim autoritar, monarhiştii încrezători în posibilitatea revenirii la regalitate, patrioţii convinşi că generalul este persoana providenţială care va readuce Alsacia şi Lorena în patrimoniul naţional etc.

Programul lui Boulanger era simplu: Revanşă, Revizuire (a Constituţiei), Restauraţie (a monarhiei), iar lozincile lui, simpliste: „Boulanger înseamnă familie”, „Boulanger înseamnă muncă”, „Boulanger înseamnă onestitate” etc. În fond, fiecare dintre susţinătorii săi, de la muncitori la înalta aristocraţie, găsea în ideile generalului ceea ce dorea să găsească. Generalul este ales deputat, poziţie din care se pronunţă pentru desfiinţarea Senatului. Propunerea îi prilejuieşte premierului Franţei, Charles Floquet, rostirea celebrei replici: „Generale Boulanger, la vârsta Domniei voastre Napoleon era deja mort!”. Duelului verbal din Parlament îi urmează unul real, pe teren, la Neuilly, unde, surprinzător, marele erou este înfrânt de mult mai puţin experimentatul său adversar.

În ianuarie 1889 au loc alegeri parţiale la Paris, iar Boulanger îşi depune candidatura. Ţara părea a fi împărţită în două: boulangiştii şi antiboulangiştii. Scrutinul din Paris se transformă într-un adevărat plebiscit. Pe 27 ianuarie, Boulanger câştigă zdrobitor 244.000 de voturi împotriva celor 162.000 ale candidatului unic al republicanilor. Entuziasmul este covârşitor, iar o lovitură de stat care să îl instaleze pe general la Elysée părea iminentă. Din fericire pentru republică, Boulanger nu se ridică la înalţimea aşteptărilor suporterilor săi, ezită şi ratează momentul. De acum încolo nu vom asista decât la refluxul mişcării, alegerile din martie 1889 fiind un eşec al partidului revizionist care nu câştigă decât 38 de mandate. Ameninţat cu un proces la Înalta Curte de Justiţie, Boulanger fuge, iniţial în Anglia, apoi la Bruxelles, unde, pe 30 septembrie 1891, se sinucide pe mormântul iubitei sale, decedată cu un an înainte. Franţa iese însă întărită din această încercare la care o supusese un curent popular, văzut de mulţi drept precursor al fascismului sau peronismului, condus de un om al cărui epitaf a fost cel mai bine rostit de Georges Clemenceau: „A murit cum a trăit, ca un sublocotenent”.

Pe când ipocrizia era lege: cazul Oscar Wilde 

Pentru aceia dintre noi care ne mai amintim că odinioară copiilor li se citeau poveşti, Oscar Wilde (1854-1900) rămâne autorul fermecătoarei parabole a Prinţului fericit, cel care ne-a fermecat şi întristat deopotrivă primii ani ai vieţii. Capodopera remarcabilului stilist care a fost Wilde rămâne însă Portretul lui Dorian Gray, manifest literar al artei pentru artă, opţiune artistică pentru care scriitorul irlandez a militat întreaga viaţă. Mai puţine se ştiu însă despre scandalul căruia i-a căzut victimă Oscar Wilde, scandal care i-a ruinat cariera şi i-a grăbit sfârşitul vieţii.

Epoca de glorie a literatului şi a persoanei publice Oscar Wilde coincide cu ultimii ani ai epocii victoriene, cei mai glorioşi ai istoriei britanice, ani în care Union Jack flutura peste 30 de milioane de kilometri pătraţi, de la Capul Bunei Speranţe până la Hong Kong şi de la Sydney până la Gibraltar. Sunt totodată anii în care Rudyard Kipling clama cu orgoliu nemăsurat povara omului alb pe care englezii trebuiau să şi-o asume spre beneficiul întregii umanităţi. Dar dincolo de imperiu, de flotă, de prosperitate economică şi de stabilitate financiară, Anglia victoriană era profund ipocrită, filistină până în măduva oaselor şi lucrul acesta a ieşit cel mai bine la iveală în cazul lui Oscar Wilde.

Opţiunile sale sexuale nu erau un secret pentru nimeni. Deşi căsătorit încă din 1884 şi tată a doi băieţi, Wilde are şi câteva relaţii homosexuale, prima fiind cea cu Robbie Ross, a cărui cenuşă va fi împrăştiată după moartea sa (1918) deasupra mormântului mult mai celebrului său amant. În 1891, Wilde face cunostinţă cu răsfăţatul şi extravagantul lord Alfred Douglas, mai tânăr cu 16 ani decât el, cu care începe o furtunoasă şi ruinătoare relaţie homosexuală. Cei doi se afişează public în saloanele londoneze, strălucitori, depravaţi şi provocatori, sfidând la limită puritana societate victoriană. Wilde cheltuieşte nebuneşte, împrumutându-se de peste tot, pentru a satisface atât pretenţiile nobilului său amant, cât şi propriile sale escapade sexuale în cele mai sordide cartiere ale Londrei. În 1895 are loc premiera capodoperei teatrale a lui Wilde, „Ce înseamnă să fii onest”, primită cu un nestăvilit entuziasm de către public. Succesul piesei, arogantă şi cu un instinct de autodistrugere (recunoscut ulterior chiar de Wilde), îl face să acţioneze contrar intereselor sale şi a sfaturilor primite de la prieteni, iar anul 1895 devine limita dintre triumf şi ruină.

Marchizul de Queensberry, tatăl lordului Douglas, mult mai cunoscut însă ca iniţiator al codului ce guvernează şi astăzi practicarea boxului, îl somează pe fiul său să înceteze relaţia scandaloasă cu Oscar Wilde. În faţa răspunsului jignitor al acestuia, îi trimite lui Oscar Wilde un bilet în care îl acuza de sodomie. Scriitorul, prea sigur pe sine, face greşeala să-l dea în judecată pe marchiz pentru defăimare, permiţându-i acestuia ca în cursul procesului să dea la iveală exact ceea ce Wilde n-ar fi dorit niciodată să fie făcut public. O întreagă lume subterană şi depravată, de codoşi, travestiţi şi prostituate masculine, de hamali, rândaşi şi valeţi implicaţi în orgii dezgustătoare alături de cel mai faimos literat al Angliei şi de tineri de viţă nobilă, apare în faţa auditoriului înmărmurit din sala de tribunal. Presa are grijă să popularizeze cu lux de amănunte cazul, desăvârşind prăbuşirea lui Oscar Wilde, „cel mai penibil lucru pe care l-am cunoscut în lumea literară”, după mărturia scriitorului şi politicianului H.M. Hyndman. Genial în surprinderea caracterelor şi a situaţiilor de viaţă în operele sale, Oscar Wilde face greşeala de neiertat de a subestima gradul de ipocrizie al semenilor săi. „Ca artist şi intelectual surprins în depravare sexuală, el a stârnit strigătele de mânie ale filistinilor şi a aruncat publicul britanic în cel mai violent dintre accesele sale periodice de moralitate” (Barbara Tuchman).

Scriitorul este condamnat la doi ani de muncă grea, pentru ultraj la morala publică, iar după eliberare, în 1897, se stabileşte în Franţa, confruntându-se cu mari greutăţi financiare şi cu dispreţul contemporanilor. Moare în 1900, fiind înmormântat în cimitirul Pére-Lachaise din Paris. Partenerul său de viaţă, lordul Douglas, îi va supravieţui 45 de ani, fiind la rândul său implicat într-un proces de defăimare intentat împotriva sa, în 1923, de către ilustrul om politic Winston Churchill. Douglas este condamnat la şase luni de închisoare, răstimp în care îşi scrie principala operă poetică, In Excelsis. Moare la 20 martie 1945, în urma unui atac cerebral.

Cazul Wilde ridică vălul de pe obrazul unei societăţi profund ipocrite, dar risipeşte în acelaşi timp şi parfumul unei epoci, desigur decadente, dar atât de fermecătoare.

„Pentru Dumnezeu, sânge! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!” 

Într-o blândă zi de toamnă a anului 1898, două doamne îmbrăcate în negru mergeau grăbite pe aleea care ducea de la hotelul Beau Rivage din Geneva spre cheiul portului din apropiere; acolo le aştepta, gata de plecare, un vapor ce făcea curse regulate pentru turiştii dornici să admire unica privelişte a masivului Mont Blanc reflectat în undele lacului Geneva. La un moment dat, un tânăr robust, cu mustaţa mare, neagră, îmbrăcat în haine modeste, se repezi asupra uneia dintre cele două doamne, o lovi şi fugi dispărând după primul colţ. Femeia căzu, dar se ridică destul de repede ajutată de însoţitoarea ei. „O fi vrut să-mi fure ceasul”, spuse ea destul de calmă. Urcară la bordul vaporului care începu să se îndepărteze de ţărm, când, la un moment dat, doamna agresată cu câteva clipe înainte începu să murmure, lipsită de vlagă : „Aş vrea să mă aşez pe ceva, mi-e rău”. Capul îi căzu pe piept făcând-o pe prietena ei să strige: „Ajutor, ajutor!”. Singura infirmieră aflată la bordul vasului reuşeşte să desfacă corsetul femeii rănite, constatând o rană mare în zona coastelor şi o pată imensă de sânge ce se întindea cu fiecare secundă scursă. Femeia mai tânără, contesa Szataray, nu se mai putu controla şi strigă disperată: „Pentru Dumnezeu, sânge! Doamne, a ucis-o! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!”, şi îşi pierdu, la rândul ei, cunoştinţa. Chemat de urgenţă la hotel, doctorul Golay nu putu decât să constate decesul celei care fusese Elisabeta de Habsburg, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, soţia împăratului Franz-Joseph (1848-1916).

Mult mai cunoscută sub diminutivul de Sissi – imortalizată magistral de Romy Schneider în filmul din 1953 –, Elisabeta avea obiceiul de a întreprinde lungi călătorii prin lume sub un nume de împrumut (la Beau Rivage fusese înregistrată drept contesa de Hohenembs), însoţită doar de câte o doamnă de companie, în cazul acesta contesa Irma Sztaray, care-i era şi o foarte bună prietenă. Asasinul, prins la scurt timp, se numea Luigi Luccheni, avea 32 de ani, trăise în mizerie şi sărăcie, îi ura din suflet pe cei bogaţi şi răsfăţaţi de soartă şi, deşi se pretindea anarhist, nu ucisese decât din răzbunare. O nimerise pe împărăteasă dintr-o singură lovitură, drept în inimă, cu o pilă triunghiulară foarte ascuţită pe care şi-o meşterise singur.

În analele crimelor politice însă asasinarea nefericitei Sissi va fi atribuită anarhiştilor, deoarece se înscrie într-un lung şir de fapte similare care au jalonat întreaga epocă. Pe 1 martie 1881 este asasinat de către membrii grupării teroriste Narodnaia Volia ţarul Alexandru al II-lea, şase luni mai târziu fiind rândul preşedintelui american James Garfield să cadă victimă gloanţelor trase de Charles Guiteau. Preşedintele Franţei, Sadi Carnot, nepotul marelui Lazare Carnot, „organizatorul victoriei” din timpul Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ministru al lui Napoleon, va fi ucis de Sante Caserio pe 24 iunie 1894, drept represalii pentru refuzul preşedintelui de a graţia un grup de anarhişti vinovat de alt atentat. În august 1897 este omorât primul ministru spaniol Canovas, pe 29 iulie 1900 este ucis de către un alt anarhist italian, Gaetano Bresci, regele Italiei, Umberto I, iar un an mai târziu, William McKinley, de-abia realesul preşedinte al Statelor Unite, va fi asasinat de un emigrant polonez, Leon Czolgosz.

Acestea sunt doar numele cele mai sonore dintr-o lungă listă de sute de nume ale celor care au plătit cu viaţa ideea fixă a anarhiştilor că moartea violentă a unor lideri va duce la ridicarea poporului, la revoluţie şi, în final, la schimbarea unei societăţi pe care ei o considerau nedreaptă. Acesta era răspunsul pe care o parte a societăţii – infimă, e drept – îl considera cel mai adecvat să facă faţă provocărilor capitalismului industrial şi omnipotenţei unui stat, adeseori represiv. Arhanghelii negri ai anarhismului erau Pierre-Joseph Proudhon, cel care în a sa Ce este proprietatea? s-a definit prima dată ca anarhist, Mihail Bakunin şi prinţul Piotr Kropotkin. În timp ce teoriile lui Proudhon, care considera proprietatea un furt, se adresează cu precădere muncitorilor, Kropotkin este adeptul unui anarhism radical, ataşat micii gospodării ţărăneşti, specifică Rusiei sfârşitului de secol XIX. Excesele teroriste, precum şi lipsa de eficienţă şi viziune a acţiunilor lor au făcut ca influenţa anarhiştilor să scadă mult după Primul Război Mondial. Înmormântarea lui Kropotkin, din 1921, la Moscova, va reprezenta cântecul de lebădă al mişcării, mii de anarhişti dorind să aducă un ultim omagiu bătrânului lor mentor. Va fi ultima manifestaţie necomunistă autorizată de regimul bolşevic şi ultima dată când vor mai flutura steagurile negre ale anarhiştilor.

Parisul vesel 

Dacă există vreun loc în lume cu care la belle époque se identifică integral în percepţia publică fără îndoială că acesta este Parisul: Oraşul luminilor, dar şi al revoluţiilor, al marilor dezbateri de idei, al plămădirii noilor curente literare sau artistice, creuzetul în care se regăsesc cele mai fecunde spirite de pretutindeni, azilul tuturor năpăstuiţilor şi dezmoşteniţilor sorţii, dar şi oraşul în care oricine poate savura acea joie de vivre, atât de proprie spiritului parizian, dar şi epocii de care vorbim.

De la Atena lui Pericle şi Florenţa lui Lorenzo Magnificul niciun oraş n-a dominat, cultural vorbind, atât de categoric lumea precum Parisul îngemănării veacurilor XIX şi XX. Aici, pe străduţele din Montmartre, în Cartierul Latin, la umbra Turnului Eiffel şi în somptuoasele săli ale Operei Garnier se dădea ora exactă a spiritualităţii universale. Sute de artişti din toate colţurile lumii iau calea Parisului, atraşi de vraja intelectuală, de toleranţa spiritului, de pasiunile ce clocotesc într-un oraş mereu viu, mereu primitor, el însuşi reuşită simbioză dintre vechea capitală a regilor Bourboni, edificiile napoleoniene şi urbanistica aerisită a baronului Haussmann.

Ce alt loc ar fi fost oare mai potrivit pentru nişte tineri artişti, dornici să spargă tiparele clasice, decât oraşul care găzduise în 1863 Salonul Refuzaţilor, prilej pentru Manet şi Pissaro să-şi expună lucrările respinse de oficialităţi şi unde, unsprezece ani mai târziu, Claude Monet lansează impresionismul? Unde altundeva ar fi putut căuta un tânăr literat gloria şi consacrarea decât în oraşul poeţilor blestemaţi, Rimbaud, Verlaine, Mallarmé, locul unde, în 1880, Zola, Guy de Maupassant şi Huysmans îşi fac cunoscută apartenenţa la naturalism prin Serile de la Medan? Şi, la urma urmei, unde altundeva ar fi putut găsi Gertrude Stein toleranţa pentru relaţia ei lesbiană cu Alice Toklas, şi Diaghilev pentru pasionala lui atracţie pentru marele Nijinski, dacă nu în oraşul care închisese ochii complice la legătura la fel de vinovată – în ochii pudibonzilor de serviciu – dintre Rimbaud şi Verlaine?

Aşadar, îi regăsim în Parisul începutului de secol XX pe spaniolii Pablo Picasso şi Juan Gris, alături de mexicanul Diego Rivera (soţul bizarei şi nefericitei Frida Kahlo) şi americancele Gertrude Stein şi Isadora Duncan (viitoarea soţie a lui Serghei Esenin), dar şi de ruşii Chagall, Stravinski sau Diaghilev, de italienii Modigliani sau Marinetti, de românii Enescu şi Brâncuşi, de irlandezul James Joyce, de belgianul Maeterlinck etc. Aici, ei fac cunoştinţă cu autohtonii Braque, Vlaminck, Derain, Max Jacob, Apollinaire, Debussy, Ravel, alături de care iniţiază proiecte, lansează manifeste, provoacă, şochează, schimbă într-un cuvânt faţa artei mondiale.

Cubismul, fauvismul, futurismul 

Refugiul celor mai mulţi dintre artiştii veniţi la Paris se afla pe colina Montmartre, un cartier cu străduţe înguste şi întortocheate, cu clădiri făcute din bârne vechi, cu mici cafenele, pline de şansonetişti, prostituate şi poeţi rataţi. Şi totuşi, aici, pe strada Orchampt, la numărul 13, se afla celebra Bateau-Lavoir, o clădire ciudată, făcută numai din colţuri şi scări, domiciliul iniţial al lui Picasso, căruia ulterior i se va adăuga şi Georges Braque: „Clădirea aceasta în care trăiau alături croitorese, spălătorese, oameni-reclamă şi un zarzavagiu […] deveni în puţină vreme, un centru artistic şi văzu luând naştere cubismul” (Pierre Labracherie). Din colaborarea pariziană a lui Picasso cu Braque, care consideră amândoi că descoperă realitatea esenţială în formele geometrice, se va naşte cel mai important curent artistic al secolului – cubismul – anunţat deja de Domnişoarele din Avignon, realizat de spaniol în vara anului 1907, mixaj al propriei sale concepţii despre descompunerea şi recompunerea picturii, grefată pe influenţele iberice, polineziene şi africane pe care Picasso le resimţea în acea perioadă. În siajul cubismului, dar găsindu-şi cât de curând propriul traseu artistic, fauvismul (Raoul Dufy, Vlaminck, Derain) şi futurismul, al cărui manifest e lansat la Paris în 1909 de Filippo Marinetti, completează explozia novatoare cu care este confruntată arta începutului de veac. Brâncuşi, prieten cu Modigliani şi Apollinaire, reconfigurează sculptura modernă, reducând-o la esenţa pură şi devenind în domeniul său ceea ce Picasso era pentru pictură.

Însă oricât de profunde ar fi fost aceste mutaţii artistice, ele scăpau atunci percepţiei mulţimilor care le ignora sau le lua în derâdere, preferând să-şi consume energia şi să-şi cheltuiască banii la cursele de ciclism, la meciurile de box, la spectacolele de varieteu sau în sălile de cinema.

Senzaţia Baletelor ruseşti, omul-pasăre, Vaclav Nijinski 

Cel mai spectaculos eveniment în plan artistic pe care îl va cunoaşte Parisul va fi însă prezenţa Baletelor ruseşti, începând cu anul 1907. O lume nouă, uimitoare, strălucitoare şi barbară în acelaşi timp se va dezvălui în faţa ochilor uluiţi ai unor spectatori obişnuiţi totuşi cu reprezentaţiile de la Moulin-Rouge şi Folies-Bergère.

Fondatorul Baletelor, patron şi critic de artă în acelaşi timp, Serghei Diaghilev, are inspirata idee de a prezenta Franţei, noua aliată a Rusiei din cadrul Antantei, chipul luminos al unei culturi, practic necunoscute pe malurile Senei. Secondat de un mereu inovator director artistic, Leon Bakst, Diaghilev obţine un triumf uriaş, aducând în faţa publicului francez o pleiadă de artişti geniali, începând cu Serghei Rachmaninov, care îşi cânta propriile compoziţii la pian, cu marele bas Fiodor Şaliapin, acompaniat de o orchestră condusă de Rimski-Korsakov, cu Ida Rubinstein, despre care se spunea că e „aproape prea frumoasă”, cu marile balerine Anna Pavlova şi Tamara Karşavina, puse în valoare de excepţionala coregrafie a lui Mihail Fokin, toate într-o montare voluptuoasă şi ameţitoare, potenţată de culori tari, violente, parcă în concordanţă cu fauvismul care lua naştere atunci şi pe care l-a şi influenţat, de altfel.

Senzaţia Baletelor era însă, fără îndoială, Vaclav Nijinski, omul-pasăre, cel despre care se spunea că are oasele umplute cu aer şi despre care spectatorii se întrebau la sfârşitul fiecărei reprezentaţii: „Oare chiar a sărit atât de sus?”. Fenomenalul Nijinski, partenerul lui Diaghilev în viaţa privată, reuşeşte o serie de creaţii uluitoare, senzuale, patetice şi emoţionante totodată, interpretările sale din Petruşka lui Stravinski şi După-amiaza unui faun de Claude Debussy (sursa de inspiraţie fiindu-i lirica lui Mallarmé) rămânând în conştiinţa privitorilor drept cel mai minunat fapt artistic la care asistaseră vreodată.

Ca un adevărat impresar hollywoodian, mereu în căutare de noi talente, Diaghilev cercetează, găseşte şi comandă alţi compozitori, alte balete. Rând pe rând, apelează la Debussy, Manuel de Falla, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Richard Strauss, Serghei Prokofiev etc. Nu-l descurajează nici măcar plecarea Annei Pavlova sau a lui Nijinski, care, în 1913, este surghiunit, din cauză că se căsătorise cu... o femeie, în cursul unui turneu efectuat în America de Sud. Va fi repede înlocuit în viaţa lui Diaghilev, ca şi pe scenă, de un tânăr subţirel de 17 ani, Leonid Massin.

Baletele ruseşti cuceresc Viena, Berlinul, Londra, provocând senzaţie şi nu arareori scandal, din pricina erotismului ostentativ al unor dansuri. Nimeni însă nu poate rămâne indiferent la acest adevărat taifun artistic, care revoluţionează dansul şi arta spectacolului. Pe 25 iulie 1914, Baletele ruseşti îşi încheie stagiunea cu Iosif al lui Strauss şi Petruşka lui Stravinski. În aceeaşi seară, ambasadorul austriac la Belgrad anunţa ruperea relaţiilor cu Serbia. Războiul bătea la uşă. La belle époque se sfârşise.

*

Ce rămâne însă din acest timp al unui Paradis pierdut? Poate dansul de pasăre al lui Nijinski, poate silueta diformă a lui Toulouse-Lautrec, schiţând pe masa unui birt, între două absinturi, trupurile cocotelor din Montparnasse, poate aeroplanul sau bicicleta, poate efectele opac-senzuale ale unei vaze Tiffany, poate olimpismul lui Pierre de Coubertin a cărui iniţiativă duce la organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne de la Atena (1896), poate aspiraţia spre înalt a Păsării lui Brâncuşi sau poate Strigătul lui Munch, poate teoria relativităţii a lui Einstein sau cinematograful? Un lucru este însă sigur: putem spera şi aştepta, un astfel de timp noi nu vom mai trăi niciodată.