A doua răpire a Bucovinei
La 23 iunie 1940, Molotov, ministrul de externe al Uniunii Sovietice, îl invită pe Schulenburg, ambasadorul Reichului la Moscova, pentru a-l informa că „soluționarea problemei basarabene nu mai suferă amânare”. Nouă în comunicarea ministrului de externe sovietic era pretenția Sovietelor de a anexa și Bucovina, pe lângă Basarabia.
Includerea Bucovinei în revendicările teritoriale față de România l-a iritat pe Hitler, căruia i s-a părut că sovieticii încalcă protocolul secret din 23 august 1939, în care nu se vorbea nimic despre aceasta provincie. Fuhrerul se considera moștenitorul defunctului Imperiu Habsburgic – al cărui cetățean fusese – și ca urmare vedea cererea sovietică ca pe un atentat la patrimoniul istoric al națiunii germane. „Rusia lui Stalin trebuia să urmeze sub ochii noștri ciclul istoriei europene pe care îl urmase odinioară Imperiul țarilor. Al treilea Reich, moștenitorul Prusiei, a deschis Rusiei, prin acordul de la Moscova (Pactul Molotov-Ribbentrop, n.n.) toate porțile Europei. […] Dar când, întărită de acest prim succes (împărțirea Poloniei din 1939, n.n.), U.R.S.S și-a întors privirile spre sud, de astă dată ea avea să întâlnească în calea ei tot cel de-al treilea Reich, de astă dată în calitate de moștenitor al Imperiului Habsburgilor” (Grigore Gafencu).
Pe de altă parte, momentul ales de Stalin era deosebit de nefavorabil pentru Hitler care de-abia încheiase campania din vest și n-ar fi putut reacționa prompt în fața unui atac al Kremlinului. Ca urmare, nu-i rămâne decât să negocieze. Într-o nouă întâlnire Molotov-Schulenburg desfășurată în seara zilei de 25 iunie, ambasadorul german îi comunică interlocutorului său că renunțarea la Bucovina ar ușura soluționarea pașnică a conflictului. Molotov își reduce pretențiile la Bucovina de Nord, dar nu mai este dispus să discute pe această temă vreo nouă concesie, Schulenburg sugerând o eventuală restituire către România a tezaurului adus la Moscova în 1916-1917. Încăpățânarea lui Hitler ne salvase Bucovina de Sud. La 26 iunie 1940, la orele 22:00, ministrul român la Moscova, George Davidescu, este convocat de Molotov la sediul Ministerului de Externe, unde i se înmânează o notă ultimativă, prin care U.R.S.S cerea României să-i cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Termenul pe care guvernul sovietic îl stabilise pentru răspuns era de 24 de ore și Molotov va refuza să-l prelungească.
Vestea ultimatumului a căzut ca un trăsnet la București, unde Regele Carol al II-lea convoacă de urgență un Consiliu de Coroană. Nu vom insista asupra dezbaterilor aprinse ce au avut loc în cele două Consilii de Coroana din ziua de 27 iunie, unul la ora 12:00, celălalt la ora 21:00, deoarece ne-am ocupat pe larg de ele, în numărul dedicat Basarabiei. E de-ajuns să spunem doar că lașitatea și lipsa de patriotism a Regelui Carol al II-lea, a cărui răspundere în situația creată era majoră, ne-a privat de o decizie (alta decât cea de acceptare a ultimatumului), prin care, chiar dacă nu puteam evita dezmembrarea teritorială, salvam măcar onoarea și demnitatea națională.
Calvarul
Evacuarea teritoriilor cedate s-a făcut în condiții foarte grele, uneori dramatice, mai ales din cauza timpului foarte scurt – patru zile – acordat de sovietici pentru predarea celor două provincii, precum și din lipsa oricăror înțelegeri între autoritățile române și cele rusești, privitoare la transferul autorității. „Mii de oameni au fugit, luând cu ei strictul necesar ce puteau duce în mână, adeseori o simplă valiză, părăsind tot avutul lor, agoniseala unei vieți întregi; intelectuali de frunte au trebuit să-și abandoneze bibliotecile, uneori foarte prețioase, cu cărți rare, documente, manuscrise, etc.” (Constantin I. Kirițescu). Ceva însă din rigurozitatea austriacă se pare că se păstrase, astfel încât în Bucovina lucrurile s-au desfășurat mai puțin haotic decât în Basarabia. Astfel, la Cernăuți, unde serviciile C.F.R. au funcționat mulțumitor, predarea orașului către generalul sovietic care comanda trupele de ocupație s-a făcut în mod civilizat de către rezidentul regal și primarul urbei, rămași la posturile lor. Disperarea oamenilor însă nu avea limite, perspectiva coabitării cu un regim opresiv și ateu fiind de neconceput. Nu era vorba doar de o ocupație străină, ci de adaptarea la un sistem social cu totul nou, în care valorile fundamentale, în care fuseseră educați bucovinenii, deveneau crime de stat.
Arestările și abuzurile noilor autorități erau zilnice, nesiguranța și spaima fiind trăirile cotidiene ale românilor. Toate demersurile celor care ar fi vrut să treacă în România fiind zadarnice, sătenii din Petriceni, Cupca, Pătrăuți, Ropcea, Iordănești și alte comune au încercat soluția disperată a unui exod în masă, dincolo de graniță. Mii de oameni, cu preoți purtând cruci și prapuri s-au îndreptat spre punctul de frontieră Fântana Albă, pe 1 aprilie 1941, încercând să se refugieze pe teritoriul românesc. „Peste 1.500 de oameni au fost măcelăriți, iar restul, hăituiți prin păduri, lunci, crânguri și, de asemenea, lichidați. Așa înțelegea umanismul socialist al lui Stalin să se comporte!” (Nicolae Ciachir). Acest masacru nu avea să fie însă singura măsură represivă luată de autoritățile sovietice. Deportările, despre care încă nu avem date complete, au fost un fenomen propriu ocupației sovietice dintre 1940-1941, cât și ulterior, după 1944. Se știe că în noaptea de 13 iunie 1941 au fost ridicate de către organele represive staliniste peste 13.000 de persoane de naționalitate română, printre care Anita Nandris-Cudla, care ne-a lăsat un cutremurător memorial – 20 de ani în Siberia – al suferințelor îndurate.
Peste doar nouă zile însă avea să vină izbăvitorul: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”
Nădejdi neîmplinite
În urma cedării către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord (6.000 km2, din cei 10.440 km2 ai provinciei istorice) și a Ţinutului Herța (304 km2), o comisie condusă de către Nikita Sergheevici Hrușciov, primul secretar al Ucrainei, a tranșat astfel, pe 2 august 1940, recent cuceritele teritorii: Bucovina de Nord, ținutul Herța și sudul Basarabiei au fost încorporate Ucrainei, iar restul Basarabiei a fost alipit R.S.S.A Moldovenești, creație artificială a regimului sovietic din 1924, aflată dincolo de Nistru.
La 22 iunie 1941, România intră în războiul de reîntregire națională, alături de Germania lui Hitler. Sarcina eliberării Bucovinei este încredințată Armatei a 3-a, condusă de generalul Petre Dumitrescu, un militar priceput, energic și ferm. La 2 iulie este dat ordinul de începere a ofensivei pe tot frontul Armatei a 3-a. Operațiunile sunt încununate de succes și, pe 5 iulie, Cernăuțiul este eliberat. Printr-un decret din 20 august 1941, semnat de Ion Antonescu, generalul Corneliu Calotescu este împuternicit ca guvernator pentru administrarea Bucovinei. Treptat a început reconstrucția Bucovinei de Nord, iar lumea răsuflă ușurată: războiul părea departe și gata câștigat.
Un rol important în normalizarea situației l-a avut destoinicul primar al Cernăuțiului, Traian Popovici (1892-1946), care, pentru salvarea vieților a peste 20.000 de evrei în împrejurările dramatice ale războiului, a primit titlul de „Drept între popoare”. Norii negri ai istoriei aveau însă să apară curând, odată cu înaintarea trupelor sovietice spre vest. Deja în primăvara anului 1944, autoritățile ecleziastice, civile și militare sunt dispersate în partea de vest a țării, în Banat și Oltenia. În august 1944, tăvălugul sovietic, venit în urma tancurilor, se prăvălește din nou peste Bucovina. De data asta pentru aproape 50 de ani. Ravagiile făcute de regimul sovietic în această perioadă sunt multe și ireparabile. Vom menționa doar două ce ni se par elocvente: în 1930, în Cernăuți trăiau 16.000 de germani, în 1989 nu mai exista niciunul; în 1930 locuiau în capitala Bucovinei 1.500 de ruși, 60 de ani mai târziu, ei erau peste 45.000.
Victimă succesivă a celor două agresive imperialisme din regiune, cel german și cel rus, provincia românească Bucovina rămâne și astăzi despicată în două. În aceste condiții, pentru noi, ca și pentru cei viitori, trebuie să rămână mereu vii, ca un îndemn la reflecție și acțiune, vorbele lui Mihail Kogălniceanu: „Când virtutea strămoșilor nostri va reînvia între noi, ni va reveni și dulcea Bucovină. Căci minciuna, corupția și răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele mai drepte, întocmai ca și dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată”.