A bea, bere - Geografia alcoolurilor în lumea antică

În cele mai multe texte de până acum am vorbit despre hrană, despre feluri de mâncare şi despre ospeţe mai cu seamă în sensul de consum în comun al hranei. Este o temă pe care nu o voi părăsi prea curând, dar care se cere neapărat întregită încă de pe acum cu detalii privitoare la complementul obligatoriu al hranei – băutura. A mânca dar şi a bea împreună sunt cele două componente perpetue ale comensalităţii.

Am vorbit doar în treacăt de băutura de la ospeţele regilor, fie ei greci sau barbari, cum am pomenit odată şi de miedul eroilor din tradiţia indo-europeană. Spuneam cu acel prilej şi că, dacă războinicii căzuţi în luptă pe care îi adăpostea de-a pururi Walhalla puteau bea fără nicio măsură din această îmbătătoare licoare făcută din mierea dulce a albinelor, singur, zeul Odinn avea dreptul să bea vin.

O geografie a alcoolurilor

Figurină reprezentând o femeie din Egiptul antic preparând bere

O hartă a consumului de alcool din epoca globalizării actuale e aproape imposibil de desenat, câtă vreme se poate bea la aceeaşi masă, într-o voioasă devălmăşie, vin din Chile, whisky irlandez sau sake japonez şi şampanie franţuzească. Dar mai ţineţi minte oare şampania Igrîstaia, georgiană? Epoca modernă ne-ar putea pune sub ochi o lume a vinului care ar merge din Georgia şi Republica Moldova până pe valea Rinului, apoi înspre sud, de jur împrejurul Mediteranei, în concurenţă cu un ţinut al berii între Vltava şi Atlantic, dar şi cu spaţiul dominat de vodcă şi alte băuturi distilate în nordul Europei, şi tot aşa. În antichitate, spaţiul se distribuie altfel:între aria producătoare şi consumatoare de vin, pe de-o parte, şi universul rezervat berii şi altor băuturi fermentate din cereale. De băuturi distilate – cu mult mai tari şi deci mai îmbătătoare decât acestea două – nu se prea ştia nici în Orientul Apropiat sau Egipt, şi nici în spaţiul mediteraneean. Cum nici nativii amerindieni nu ştiau să producă „apa de foc”, cu care-şi intoxicau noii veniţi pe continent.

În schimb, cele două băuturi abia pomenite, berea şi vinul, îşi împart aproape egal aria civilizaţiilor antice. Mesopotamia şi Egiptul sunt ţinuturi ale berii, băutura fermentată din orz şi hamei pe care o cunoaştem prea bine. Indo-europenii care au coborât, la finele mileniului al III-lea a.Chr., până în extremitatea de sud a Peninsulei Balcanice şi mai departe, nu cunoşteau probabil berea, pentru care nu au un cuvânt propriu, dar nici vinul, folosind mierea fermentată pentru a-şi crea starea de euforie alcoolică şi sărbătorească la care ne referim aici. De aceea şi numele pe care îl vor da vinului în limba greacă, (w)oinos, nu e un cuvânt de origine indo-europeană, ci unul al populaţiei locale, pregreceşti, din Mediterana răsăriteană, înrudit îndeaproape cu aramaicul wainşi cu vest-semiticul jain.

Enthousiasmos

Indiferent de natura băuturii alcoolice utilizate, toate civilizaţiile antice au construit însă în jurul acestora un întreg areal de reprezentări care relevă pe de-o parte relaţia dintre euforia alcoolică şi alte forme de comuniune între oameni şi zei, iar pe de alta – funcţia socială a băutului în comun. Alcoolul este una dintre cele mai utilizate substanţe atunci când se caută rătăcirea divină, posedarea insului de către un zeu care, în sensul cel mai literal al cuvântului, îl scoate din firea lui şi se substituie acesteia. Grecii numeau această stare secundă enthousiasmos, cuvânt care denotă pătrunderea unui duh sau zeu în sufletul insului şi luarea în stăpânire a acestuia.

Starea de entuziasm poate fi provocată pe diferite căi, de exemplu prin fumigaţie, poate cu cânepă, cannabis indica sau persica. Strabon îl citează pe Poseidonios din Apameea, un filosof extrem de erudit din sec. I a.Chr., supranumit Aristotel al epocii elenistice, care atribuia sacerdoţilor geţi denumirea de kapnobatai, „cei care păşesc prin fum”;acest epitet este interpretat de unii autori moderni ca posibilă dovadă a unor practici de inducere a stării de extaz prin fumul rezultat din arderea unor plante psihotrope. Aceste practici sunt oricum atestate în spaţiile scito-iraniene şi uralo-altaice pentru şamanii inspiraţi ai acestor regiuni. În alte arii culturale se folosesc ciuperci sau plante toxice care provoacă delirul. Băuturile alcoolice fermentate sunt dintre cele mai obişnuite substanţe care provoacă extazul inspirat de zei: Dionysos, zeu prin excelenţă al entuziasmului, este şi zeul care patronează viţa de vie şi vinul. Dar şi în Grecia, şi în alte arii culturale – de pildă în lumea arabă – există practici care nu presupun niciun fel de ingestie – de pildă, dansul ritmat şi frenetic care produce starea de extaz, ca în cazul dervişilor-dansatori, ori dovezi ale delirului provocat exclusiv prin cânt ritmic şi strigăte modulate, însoţite de mişcări colective repetate la nesfârşit;într-o monografie celebră dedicată zeului Dionysos, savantul elenist francez Henri Jeanmaire aduce nenumărate probe în acest sens.

Comunicarea socială înlesnită de consumul în comun de băuturi alcoolice este la fel de familiară anticilor ca şi nouă. Ea a generat în lumea greacă un număr foarte mare de mărturii, de uzanţe şi de opere de artă, asupra cărora voi reveni. Înainte de asta însă, se cuvine să observ un fapt aparent paradoxal:textele antice, şi cu deosebire cele greceşti sau latine, vorbesc adesea de convivi care au întrecut măsura băutului la ospeţe, iar picturile pe vase ni-i înfăţişează când cu sarcasm, când cu iertătoare indulgenţă. Nu există însă, practic, în lumea antică vreo atestare de beţie solitară, şi nici de alcoolism cronic:delirium tremens este o suferinţă modernă, doar numele ei sună antic. Se vede că societăţile conviviale şi indulgente sunt cu mult mai puţin expuse alcoolismului decât societăţile individualiste şi prohibitive.

Comuniunea cu zeii

În fapt, în ambele ipostaze, rituală şi socială, băutura este un facilitator al comuniunii şi al aproprierii identităţii celuilalt în sfera propriei identităţi. Dacă mâncatul împreună este o modalitate de a disemina aceeaşi substanţă nutritivă în întregul corp social, care devine unul şi acelaşi prin consubstanţialitate, băutul împreună provoacă un curcubeu de identităţi divergente, umane şi divine, pe care acelaşi ins le poate aduna temporar în sine. Un sigiliu sirian databil între 1700 şi 1500 a.Chr. înfăţişează o zeiţă tronând, un orant şi un sacerdot care oferă berea pe care o scoate dintr-un chiup. Iar banchetele greceşti se încheie invariabil printr-un cortegiu, komos, care imită veselul alai al zeului Dionysos însoţit de creaturi cvasi-animale – satiri şi sileni – care ilustrează efectele riscante ale consumului excesiv de alcool.

Un text sacru din Ugarit atestă încă din miturile acestor îndepărtate epoci acest imaginar al convivialităţii:zeul El/Ilu a dat un ospăţ în palatul său. „I-a invitat pe ceilalţi zei:«Mâncaţi, zeilor, beţi, beţi vin pe săturate, până vă îmbătaţi!»”. Doar că El/Ilu însuşi, în marza’u, a băut din cale-afară, „vin pe săturate, până s-a îmbătat, şi zace în propria urină şi în propriul bălegar, ca mort”. Noroc că fiicele sale, ’Anatu şi ’Athartu, „au grijă de el, îl spală şi îi redau vlaga cu o iarbă tămăduitoare”.  

Voi încerca data viitoare să lămuresc ce este marza’u şi ce legătură are acesta cu lumea clasică.