476, anul în care nu s-a întâmplat nimic!

Mai toate manualele şcolare şi universitare consideră anul 476 drept ultimul an al Imperiului roman. În realitate lucrurile nu stau deloc aşa.

Periodizările  constituie, fără niciun fel de îndoială, tehnici istoriografice cu mult mai utile predării decât înţelegerii istoriei. Scopul lor este în primul rând acela de a ajuta învăţarea şi abia în ultimă instanţă acela de a facilita mai buna înţelegere a evoluţiei unei societăţi sau a alteia.

În puţine ocazii în istorie rupturile au fost atât de importante pe cât par a le înregistra manualele. Nici măcar în cazul revoluţiilor elementele de continuitate nu pot fi neglijate. Asta face ca mai toate perioadele pe care manualele şcolare sau universitare ni le prezintă drept epoci distincte, cu un început şi un sfârşit ferm, cu o serie de caracteristici specifice bine conturate, să nu fie niciodată atât de consistente precum preluarea lor didactică.

Realitatea este cu mult mai nuanţată iar starea de tranziţie aproape că reprezintă, de cele mai multe ori, normalitatea. Uneori, „evenimentele cruciale” ale istoriei umanităţii nu sunt nimic altceva decât rezultatul unei serii de interpretări forţate sau răstălmăciri (accidentale sau voite) ale faptelor. Răstălmăcirea poate fi contemporană evenimentului, dar poate fi şi ulterioară, de multe ori chiar autentică „operă istoriografică”.

Din multe puncte de vedere, acesta este şi cazul anului 476, moment pe care mai toate manualele şcolare sau universitare, orişiunde ar fi fost tipărite, îl consideră drept ultimul an al Imperiului Roman în Occident.

Lumea în care dezastrele se ţin lanţ

Ce s-a întâmplat de fapt în anul 476? Într-o lume instabilă, într-o lume în care autoritatea dispăruse aproape cu totul, în care Curtea Imperială nu mai controla în realitate decât Italia şi unele teritorii în sudul Galliei, în care comandanţii militari barbari reuşesc să îşi impună autoritatea asupra Imperiului Occidental, cu sau fără acceptul Curţii Orientale, într-o asemenea lume, dezastrele se ţineau lanţ.

Anul 455 adusese pentru Roma o repetare amplificată a episodului 410 – atunci când un comandant barbar, Alaric, regele vizigoţilor, prădase pentru prima dată oraşul. De data aceasta, pericolul venea din partea vandalului Genseric. Devastarea Romei fusese extrem de facilă, atâta vreme cât Mediterana era controlată de fapt de către flota regelui vandal, iar la intrarea în oraş nimeni nu opusese niciun fel de rezistenţă.

În anii ce au urmat, un alt barbar, suevul Ricimer, a controlat pentru mai mult de un deceniu ceea ce rămăsese din Imperiul Occidental, instalând şi supraveghind succesiv mai mulţi „împăraţi marionetă” (Majorianus, Severus, Anthemios sau Olybrius).

Apariţia unui alt patricius în Occident, de data aceasta un roman, Orestes, fost notarius (secretar) al hunului Attila, determină construirea unei noi realităţi politice în Italia.

Julius Nepos, împăratul Occidentului, recunoscut succesiv de către Leo şi Zenon, împăraţi ai Orientului, va fi alungat de către Orestes, care, preluând Ravenna, îl va proclama împărat pe fiul său în vârstă de 14 ani, Romulus (anul 475).

Romulus Augustulus apare ca ultimul împărat al Occidentului, în pofida faptului că împăratul a cărui autoritate o uzurpase, Julius Nepos, îi supravieţuieşte ca purtător de purpură. Retras din Dalmaţia, împăratul detronat va purta purpura până la moartea sa, în anul 480, controlând în fapt ţărmul iliric al Mării Adriatice. Era deci un împărat al Occidentului, cu o autoritate distinctă faţă de Curtea constantinopolitană, împărat care va supravieţui detronării tânărului Romulus Augustulus.

De fapt, „pensionarea” prematură a lui Romulus Augustulus (la 4 septembrie 476  sau câteva zile mai târziu), în contextul asasinării tatălui său, Orestes, şi a unchiului său, Paulus, este rezultatul unei revolte a mercenarilor barbari (de origini foarte diferite), revoltă iniţiată de către Odovacar (Odoacru), fiul lui Edecon, regele scirilor, unul dintre apropiaţii lui Attila.

Odovacar va conduce Italia ca patricius sau rex, recunoscând autoritatea formală a împăratului din Orient. El trimite însemnele orientale de la Roma la Constantinopol, iar acesta este momentul de care contemporaneitatea, şi încă în şi mai mare măsură posteritatea, leagă sfârşitul statului roman în Occident.

Au cuvântul sursele

Dar să vedem ce spun sursele. Anonimul Valesian, 8.37.:„Augustulus, numit Romulus de către părinţii săi înainte de a urca pe tron, a fost făcut împărat de către tatăl său, patriciul Orestes. Apoi Odovacar şi-a făcut apariţia cu o trupă de sciri şi l-a ucis pe Orestes la Placentia, iar pe fratele său în Pădurea de Pini, în afara zonei Classis din Ravenna. 38. Apoi, el a intrat în Ravenna, l-a demis pe Augustulus, dar, din milă faţă de anii săi puţini, i-a acordat viaţa;şi, din cauza frumuseţii sale, i-a acordat, de asemenea, un venit de 6.000 de solidi şi l-a trimis în Campania, pentru a trăi acolo ca om liber, împreună cu rudele sale. Tatăl său era Orestes, din Pannonia, care în timpul când Attila a invadat Italia, era notarius al acestuia, poziţie din care a acces la rangul de patricius”.

Istoricul bizantin Malchus are o versiune diferită despre ceea ce s-a întâmplat în 476:„Când Augustus, fiul lui Orestes, a auzit că Zenon, după ce l-a înfrânt pe Basiliscus (uzurpator în Orient, n.n.), a recâştigat domnia în Răsărit, a pus senatul să trimită o ambasadă pentru a-i comunica lui Zenon că ei nu au nevoie de un imperiu separat, ci un singur împărat va fi de-ajuns pentru ambele teritorii (Orientul şi Occidentul, n.n.) şi că Odovacar a fost ales de ei ca fiind omul potrivit pentru a avea grijă de ei, de vreme ce dispunea atât de înţelepciune politică, cât şi de capacităţi militare;tot ei l-au rugat pe Zenon să-i acorde lui Odovacar titlul de patricius şi guvernarea Italiei. Senatorii romani au ajuns deci la Constantinopol, purtând acest mesaj.

În aceeaşi zi, mesageri de la Nepos (Julius Nepos, împăratul alungat din Italia, n.n.) au ajuns şi ei, pentru a-l felicita pe Zenon cu ocazia recâştigării domniei şi, în acelaşi timp, pentru a-l ruga să-l ajute pe Nepos, un om care a suferit din cauza nenorocului, să-şi redobândească imperiul. Aceştia au cerut, de asemenea, bani şi trupe în acest scop, ca şi cooperarea la restaurarea lui Nepos prin orice mijloace necesare. Deci, Nepos a trimis oameni cu acest mesaj.

Zenon a dat următorul răspuns ambelor ambasade:romanii din Occident au primit doi oameni din Orient ca împăraţi, alungându-l pe unul, Nepos, şi ucigându-l pe celălalt, Anthemius. Acum, zicea el, ei ştiau ce trebuie făcut. Cât timp împăratul lor era încă în viaţă, romanii nu trebuiau să aibă alt gând decât să-l reprimească. Barbarilor le-a răspuns că va fi la fel de bine dacă Odovacar va primi rangul de patricius de la împăratul Nepos, iar el îl acordă bucuros, în cazul în care Nepos n-a făcut-o deja. I-a recomandat, de asemenea, lui Odovacar ca, de vreme ce a păstrat ordinea, atât de necesară romanilor, şi doreşte să facă un act de justiţie, să-l primească înapoi pe împărat (Nepos), care i-a acordat această onoare.

Zenon a mai trimis o scrisoare imperială, în care îşi prezenta dorinţele faţă de Odovacar şi, în această scrisoare, l-a numit patricius. Zenon a acordat acest sprijin lui Nepos, fiindu-i milă de suferinţele acestuia şi având în minte principiul că soarta trebuie să fie milostivă cu nefericiţii. În acelaşi timp, Verina (soacra lui Zenon, n.n.) şi-a adăugat rugăminţile pentru ajutorarea lui Nepos, ajutând-o astfel pe ruda ei, soţia împăratului detronat”. (Malchus, fragmentul 10)

În realitate, tot ce s-a întâmplat în Italia lunilor august şi septembrie ale anului 476 nu a afectat în mod fundamental realitatea politică, militară, socială, economică sau culturală a ceea ce mai rămăsese din provinciile occidentale ale Imperiului. Mai mult chiar, este foarte probabil, cu excepţia unui număr limitat de „iniţiaţi” din Italia sau de la Constantinopol, ca nimeni să nu fi remarcat tranziţia puterii de la Romulus Augustulus, mai exact, de la patriciul Orestes, la patriciul Odovacar. Societatea romană era obişnuită cu desele schimbări de autoritate, fie că era vorba despre schimbarea personajului imperial sau despre înlocuirea unui comandant militar cu un altul.

Pe de altă parte, ideea existenţei a două imperii (unul al Orientului şi altul al Occidentului) nu era pentru contemporani o realitate consacrată, aşa cum cred istoricii, coexistenţa mai multor personaje imperiale (în număr variabil) putând fi, prin logica faptelor, înlocuită şi de existenţa unui singur împărat. Astfel, faptul că în septembrie 476 mai rămânea un singur împărat, cel de la Constantinopol, îi făcea pe contemporani să nu sesizeze nicio schimbare esenţială.

În al treilea rând, Occidentul roman era deja de câteva decenii locul de existenţă al mai multor regate barbare, cum ar fi cel vizigot, constituit în Aquitania, în 418, sau cel vandal, instalat în Africa, în 435, regate asupra cărora Curtea Imperială nu avea nici o autoritate.

Cauzele unei deformări a adevărului istoric

Toate acestea fac ca aventurile italice ale anului 476 să adune toate elementele constitutive a ceea ce istoricii numesc un non-eveniment. Cum se explică aceasta? De ce a fost realitatea în atât de mare măsură deformată?

În primul rând, anticii (istoricii secolelor al V-lea şi al VI-lea) au acordat o importanţă specială zilei de 4 septembrie 476, datorită unui gest simbolic – trimiterea însemnelor imperiale ale Occidentului la Constantinopol.

În al doilea rând, posteritatea, istoriografia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea au deformat realitatea, din dorinţa de simplificare. Astfel, pentru mai lesnicioasa învăţare a istoriei, este nevoie de identificarea unor momente precise de care să legăm sfârşitul sau începutul unei epoci. Pentru Antichitate a fost folosit acest an 476, ca moment al sfârşitului şi, implicit, ca moment de debut al Evului Mediu în Europa.

Simplificarea didactică deformează însă, realitatea ştiinţifică. Oare ideea supravieţuirii Imperiului Roman până în mai 1453, atunci când Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul, idee a istoricului iluminist E. Gibbon în a sa „Istorie a declinului şi sfârşitului Imperiului Roman”, nu este mai aproape de realitate?Identificarea momentelor de cumpănă, a momentelor esenţiale, în funcţie de care o anume civilizaţie se află într-o fază a dezvoltării sale sau trece într-o alta, a reprezentat şi reprezintă încă una dintre preocupările prioritare ale diverselor istoriografii naţionale. Problema periodizării în istoriografie reprezintă un subiect extrem de sensibil, supus de cele mai multe ori influenţelor extraştiinţifice, politice chiar.