40.000 de oameni din Principatul Moldovei se refugiază în Basarabia

Pentru a evita urgia mahomedanilor, un număr important de locuitori din Moldova şi Ţara Românească se refugiază în Basarabia, în intervalul martie-septembrie 1821. Între aceştia sunt mulţi, foarte mulţi boieri. Deşi numărul total al refugiaţilor nu e cunoscut, „Historia” aduce în prim-plan câteva statistici parţiale, alături de liste de nume trecute în condicile carantinelor basarabene pe durata răzmeriţei eteriste. Oficialii imperiali ruşi îşi exprimă încă de la început disponibilitatea de a-i primi, din raţiuni foarte clare:„Fără îndoială, mulţi dintre boierii moldoveni, care vor veni la noi cu capitalurile sale, vor trebui, temându-se de răzbunarea turcilor, să se stabilească pentru totdeauna în Rusia, iar locuitorii, având gândul ferm de a trece cu familiile sale în ţara noastră, vor spori populaţia Basarabiei şi vor fi de folos pentru a prelucra pământul ce se află încă în pustiire”.

La 22 februarie/6 martie 1821, detaşamentul eterist, întrunit în mod clandestin la Chişinău sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, general-maior în armata rusă, a trecut frontiera de la Prut şi, ajungând la Iaşi, a declanşat acţiuni insurecţionale. Apoi, cu forţe sporite, din capitala Principatului Moldovei s-a îndreptat spre Bucureşti, unde, din Oltenia, s-a grăbit să vină şi armata revoluţionară românească în frunte cu Tudor Vladimirescu.

Alexandru I „s-a dezis să susţină răscoala grecilor”

Deşi Rusia ţaristă, aspirând să-şi realizeze planurile sale expansioniste, se erija în rolul de apărător al drepturilor creştinilor aflaţi sub dominaţia otomană, de această dată ea nu a susţinut lupta de eliberare naţională a românilor şi grecilor, aşa cum anunţase conducătorul Eteriei prin intermediul proclamaţiilor lansate la Iaşi. Drept cauză a servit conjunctura politică internaţională, care s-a dovedit a fi defavorabilă mişcărilor de eliberare naţională, acestea urmând să fie dezamorsate de către puterile constitutive ale Sfintei Alianţe. Mai mult decât atât, acţiunile revoluţionare din Principatele Române s-au produs într-un moment inoportun, deoarece în acest timp, începând din ianuarie 1821, la Laibach (astăzi oraşul sloven Ljubljana), îşi desfăşura lucrările congresul internaţional convocat de Sfânta Alianţă pentru a reprima revoluţia din Neapole.

Participanţii la congres continuau să fie prezenţi la Laibach şi după închiderea oficială a şedinţelor, la începutul lunii martie 1821, decişi să aştepte aici până va lua sfârşit suprimarea revoltei neapoleniene, când le-a parvenit vestea despre izbucnirea unei revoluţii în regatul Piemont, iar ceva mai târziu – şi despre răscoala grecilor împotriva stăpânirii otomane. Având temeri să nu se extindă mişcarea revoluţionară în Europa şi, totodată, supunându-se influenţei ministrului de Externe al Austriei, Klemens Metternich[1], un adversar declarat al tuturor mişcărilor de eliberare naţională, împăratul Rusiei, Alexandru I, „s-a dezis să susţină răscoala grecilor”[2], cu toate că organizaţia secretă Eteria, potrivit expresiei sugestive a lui Karl Marx, reprezenta o „mină rusească”, „destul de ascunsă pentru a o dezavua în caz de nereuşită, destul de angajată pentru a profita în caz de succes”[3]. Dezaprobând insurecţia eteristă, suveranul rus i-a comunicat ambasadorului său de la Constantinopol, baronul Grigore A. Stroganov, să declare Porţii Otomane că imperiul acvilei bicefale respectă tratatele semnate cu ea[4], dând, astfel, turcilor mână liberă să acţioneze în vederea înăbuşirii rebeliunii.

Autorităţile turceşti au reacţionat cu promptitudine, dezlănţuind teroarea împotriva răzvrătiţilor. În Constantinopol s-au luat măsuri fanatice de reprimare a creştinilor[5], îndeosebi a grecilor, iar trupele otomane represive au apucat calea spre Grecia şi Principatele Române.

Turcia restabileşte ordinea;grecii fug pe capete de la Constantinopol;locuitori ai Principatelor Române îşi părăsesc domiciliile

Urmărind cu o deosebită atenţie evoluţia evenimentelor din zona de interes a Rusiei, şeful statului-major al Armatei a 2-a, general-maiorul Pavel D. Kiseliov, i-a scris, la 14/26 martie 1821, generalului din cadrul Statului-Major General, Arsenie A. Zakrevski:„În Constantinopol a început un masacru îngrozitor;doar într-o zi au sosit la Odesa 20 de corăbii cu greci”[6]. După datele istoricului Apolon Skalovski, în perioada 10 martie-18 iunie 1821, în oraşul portuar Odesa au venit mai mult de 800 de emigranţi greci[7].

Condamnarea acţiunii lui Ipsilanti de către împăratul Rusiei şi consimţământul dat de Sfânta Alianţă ca Turcia să restabilească ordinea în sud-estul Europei cu armatele sale au risipit iluziile alimentate de perspectiva de a beneficia de sprijinul militar rus şi au provocat panică în rândul populaţiei, mai cu seamă printre boierii care s-au compromis cu eteriştii. În această atmosferă tensionată, un impact negativ a avut-o plecarea peste Prut a consulului Rusiei de la Iaşi, Andrei N. Pizani, care, la 28 martie 1821, pe când se afla în carantina de la Sculeni, a adresat o somaţie lui Ipsilanti şi partizanilor săi, cerându-le să se retragă în Rusia, „în caz contrar vor fi pedepsiţi de guvernul otoman şi cel rusesc, ca tulburători ai liniştii Principatelor”[8]. Drept urmare, pentru a evita urgia mahomedanilor, un număr important de locuitori din Principatele Române şi-au părăsit domiciliile, retrăgându-se în Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

Imigranţii sunt primiţi cu bunovoinţă, prin prisma politicii de colonizare promovate de ruşi

Chiar din prima fază a insurecţiei eteriste, oficialităţile imperiale ruse şi-au exprimat disponibilitatea de a permite persoanelor prigonite de turci să se refugieze în Rusia. Cu scopul de a culege informaţii referitoare la situaţia creată în Principatele Române după intrarea aici a grupului înarmat al lui A. Ipsilanti şi pornirea răscoalei lui Tudor Vladimirescu, generalul P.D. Kiseliov l-a detaşat la punctul de trecere peste Prut de la Sculeni pe colonelul Pavel I. Pestel (fondatorul şi conducătorul societăţii decembriştilor din sudul Imperiului Rus), care, cu ajutorul viceguvernatorului Basarabiei, Matei Crupenschi, şefului carantinelor basarabene, Navroţki, şi a consulului A.N. Pizani, a executat această misiune. În timpul conversaţiei întreţinută cu Pizani, Pestel l-a înştiinţat pe interlocutorul său despre ordinul statului-major al Armatei a 2-a dat unităţilor din subordinea sa:1. Să fie permisă intrarea pe teritoriul Rusiei „tuturor persoanelor, care, fugind de asasinatele turcilor, vor veni să-şi salveze viaţa. 2. Aceste persoane vor fi supravegheate de armată, pentru a preveni pătrunderea molimei, şi vor fi ţinute un anumit timp în carantină”[9]. Informaţiile acumulate de Pestel au fost redate de Kiseliov în raportul din 9/21 martie 1821 expediat principelui P.M. Volkonski, pentru a-l prezenta împăratului aflat la Laibach[10]. Prin urmare, statul-major al Armatei a 2-a a emis ordinul sus-menţionat anterior datei de 9/21 martie 1821.

La drept vorbind, guvernanţii de pe Neva manifestau bunăvoinţă faţă de refugiaţi prin prisma politicii de colonizare pe care o promovau, fiecare imigrant fiind privit drept o sursă de venit pentru stat, ceea ce se confirmă prin următorul pasaj extras dintr-un document al vremii. Raportându-i, la 11/23 martie 1821, secretarului de stat, Ioan Capodistria, despre vestea transmisă de către rezidentul plenipotenţiar interimar al Basarabiei, I.N. Inzov, şi consulul rus de la Iaşi, A.N. Pizani, că în Principatul Moldovei a izbucnit o răscoală a grecilor şi locuitorii acestui principat se refugiază în Basarabia, diriguitorul Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, senatorul Pavel G. Divov, i-a mai scris:„Fără îndoială, mulţi dintre boierii moldoveni, care vor veni la noi cu capitalurile sale, vor trebui, temându-se de răzbunarea turcilor, să se stabilească pentru totdeauna în Rusia, iar locuitorii, având gândul ferm de a trece cu familiile sale în ţara noastră, vor spori populaţia Basarabiei şi vor fi de folos pentru a prelucra pământul ce se află încă în pustiire”[11].

În intervalul martie-septembrie 1821 „din Principatul Moldovei au venit în Basarabia mai mult de 40 de mii de oameni”

Nu se cunoaşte numărul total al populaţiei din dreapta Prutului refugiate în Basarabia. Dispunem doar de unele date statistice, puse în circulaţie ştiinţifică de cercetătorul Ion Iova. Astfel, conform raportului prezentat de I.N. Inzov conducerii imperiale de la Sankt Petersburg, în intervalul 21 februarie-28 aprilie 1821, prin carantinele basarabene au trecut 1.231 de oameni, iar într-una dintre primele zile ale lunii mai 1821, în aceste carantine au sosit din posesiunile turceşti peste 1.500 de oameni.

La 2 mai 1821, I.N. Inzov i-a comunicat comandantului-şef al Armatei a 2-a, generalului P.H. Wittgenstein, că la Prut, începând de la carantina de la Leova până la târgul Reni, se află 3.592 de refugiaţi, iar în carantina de la Sculeni – circa 4.000, inclusiv 300 de familii de bulgari. Toţi aşteptau încheierea termenului de carantină, pentru a se aşeza în Basarabia. În februarie 1823, I.N. Inzov l-a informat pe ministrul Instrucţiunii Publice, A.N. Goliţân, că din martie până în septembrie 1821, „din Principatul Moldovei au venit în Basarabia mai mult de 40 de mii de oameni de diferite etnii, categorii sociale şi sexe. Pe lângă aceasta, prin carantina de la Suliţa Nouă au continuat şi mai târziu să vină în provincie oameni din Imperiul Austriac”[12]. Afluenţa refugiaţilor în Basarabia, ne spune ofiţerul rus Ivan P. Liprandi, „a început de la mijlocul lunii martie” şi „din ce în ce mai mult se intensifica”[13].

Printre primii a pornit pe calea pribegiei – domnul Moldovei, Mihai Suţu, care se arătase a fi un complice al eteriştilor. După ce a încredinţat cârmuirea ţării unei căimăcămii, el a părăsit Iaşii, îndreptându-se spre Prut.

Exodul

Carantinele din Sculeni, Lipcani şi Leova – doldora de boieri care fug de teama represaliilor

Consultând listele pasagerilor de peste graniţă trecuţi în condicile carantinelor basarabene pe durata răzmeriţei eteriste, constatăm că printre aceştia figurează mulţi oameni simpli, numeroşi evrei şi un număr însemnat de boieri. Îi nominalizăm pe unii dintre cei din urmă.

Printre pasagerii intraţi în carantina de la Sculeni, în intervalul 15-22 martie 1821, şi unde aveau să se afle timp de 16 zile, se numărau:moşierul basarabean din ţinutul Iaşi, Vasile Cujbă, cu două slugi;marele vistiernic Iordachi Ruset-Roznovanu, cu familia şi servitori (în total, 22 de persoane);vistiernicul Sandu Sturza şi vornicul Constantin Sturza, cu familiile sale şi slujitori (în total, 28 de persoane);banul Ioan Carp, cu doi fii şi şapte slugi;văduva, vistierniceasa Smaranda Balş, cu familia şi servitori (în total, 7 persoane);principesa Elena Balş, cu familia şi servitori (în total, 6 persoane);vel logofătul Grigore Sturza împreună cu Mihalachi Sturza, familia şi servitori (în total, 35 de persoane);văduva, vel logofeteasa Zoiţa Balş;comisul Constantin Ruset, cu soţia, doi copii şi slujitori (în total, 13 persoane);consulul Rusiei A.N. Pizani, cu soţia, doi copii şi slugi (în total, 16 persoane);personalul Consulatului Rusiei de la Iaşi:colonelul Şardin, cu familia şi slujitori (în total, 8 persoane), funcţionarul de clasa a VIII-a Machedon, cu familia şi slugi (în total, 9 persoane), şi alţi angajaţi ai consulatului împreună cu membrii familiilor sale (în total, 44 de persoane);spătarul Iordachi Drăghici, soţia sa Maria, copiii lor şi servitori (în total, 18 persoane);spătarul Iordachi Ruset, cu familia şi servitori (în total, 18 persoane);vorniceasa Elenca Hristoverghi;principele Cantacuzino, cu familia şi servitori (în total, 17 persoane);stolnicul Catargi şi căminarul Catargi, cu slujitori (în total, 6 persoane)[14].

La 24 martie 1821, în carantina de la Lipcani se aflau, printre alţi pasageri care veneau în Basarabia:vorniceasa Zoiţa Balş, Pulheriţa Ghica, spătarul Lupu Balş şi alte persoane, care constituiau un grup de 29 de oameni;boierul Constantin Balş cu trei slujitori;vornicul Iordachi Ghica cu patru slujitori[15].

Principele Mihail Şuţu, principele Grigore Şuţu, serdari, postelnici, mitropoliţi, arhimandriţi, cămăraşi, funcţionari, spătărese...

În registrul pasagerilor de peste graniţă, intraţi în carantina de la Sculeni în perioada 29 martie-5 aprilie 1821, au fost înscrişi:principele din Moldova Mihail Suţu, soţia sa Ruxanda şi copiii lor Ioan, Grigore, Gheorghe, Constantin, Ioan şi Elena;principele din Moldova Grigore Suţu, soţia sa Elisaveta, fiul Ioan, nepotul Constantin şi Nicolae Sereda;16 slujitori ai acestor principi;serdarul Caftaconi;marele postelnic Iacovachi, soţia sa Zamfira, copiii lor Constantin, Grigore, Dumitru, Iancu, Mihalachi, Raula, Caterina, Soltana şi slujitori (în total, 23 de persoane);mitropolitul Grigore al Irinupoleosului cu o slugă;postelnicul, principele Constantin Suţu, soţia sa Ruxanda şi fiicele lor Elisaveta, Smaranda şi Sevastia şi slujitori (în total, 16 persoane);arhimandritul Serafim de la mănăstirea Trei Ierarhi;marele cămăraş Anastasie Caliarhi, soţia sa Catinca, fiul Dimitrie şi slujitori (în total, 9 persoane);comisul Constantin Manu, soţia sa Elisaveta, fiul Mihalachi şi slujitori (în total, 8 persoane);funcţionarul din cadrul Consulatului Rusiei de la Iaşi Teodor Cruşevan, soţia sa Varvara, fiul Aristid şi două slugi;spătăreasa Zoiţa Ruset cu copiii săi Scarlat, Alecu, Gheorghe, Ariadna, Ifenia, Luţica şi Soltana şi slujitori (în total, 14 persoane)[16].

Persoane de peste hotare înregistrate la carantina din Sculeni în zilele de 5-12 aprilie 1821:doctorul Eustate Rala, soţia sa Mărioara, copiii lor Costache, Catinca, Prohiriţa, Elena şi Sevastiţa, ruda lor Mărioara, învăţătorul Bogar, bucătarul Grigore şi 4 slujitori;căminarii Spiridon, Nicolae şi Andrei Pavli, soţia lui Spiridon Pavli, Catinca, fiicele acestui cuplu Smaranda, Frăsâniţa şi Maria, soţia lui Nicolae Pavli, Maria, şi slujitori (în total, 22 de persoane);comisul Ştefanache Mavrocordat, soţia sa Catinca, copiii lor Mihalache, Iancu şi Mărioara şi slujitori (în total, 13 persoane);căminarul Dimitrie Suţu cu soţia sa Elena şi doi slujitori;postelnicul Iordachi Scacavi[17].

Lista pasagerilor de peste graniţă, care se aflau în carantina de la Lipcani în perioada 7-14 aprilie 1821, suportând termenul de 16 zile, cuprindea 65 de persoane, printre care era şi boierul din Moldova, spătarul Iordachi Grigoriu, soţia sa Maria, fiii lor Alexandru şi Grigore, cu slujitori (în total, 13 persoane). De asemenea, moşierul satului Bădragi, ţinutul Hotin, Iordachi Stihi, soţia sa Maria, fratele său Ştefan şi cinci slujitori, care se înapoiau[18].

În mai, la Sculeni:vătavi, spătari, paharnici, hatmani, stolnicese, logofeţi, vornici, alături de slugile lor

În intervalul 3-10 mai, în carantina de la Sculeni aşteptau să le fie permisă trecerea pe teritoriul Rusiei 1.448 de oameni, între care erau mulţi evrei, dar şi bulgari, greci, cetăţeni ruşi, supuşi austrieci şi locuitori ai Moldovei, dintre ultimii fiind următorii:vătavul de aprozi Alecu Filodor cu un slujitor;slujitorii hatmanului Vasile Ruset;spătarul Ioan Ruset împreună cu paharnicul Mihail Lavăreanu, Dimitrie Voinescu şi Petru Carpet;boierul din Moldova Iordachi Cazimir, cu soţia sa Catinca, copiii lor Nicolae, Tudor şi Maria, soacra Teodosia şi slujitori (în total, 17 persoane);slugereasa Maria Bran cu copiii săi Gheorghe, Dimitrie, Alexandru, Ioan, Ecaterina şi slujitori (în total, 18 persoane);mitropolitul Grigore al Ieropoleosului cu protodiaconul Ghedion şi cinci servitori;medicul Anastasie Doncima cu şase slujitori;slugereasa din Iaşi Caterina Balş cu cinci ţigani;stolniceasa din Iaşi Caterina Codreanu cu copiii săi Alecu, Smaranda şi Ruxanda şi doi slujitori;hatmanul Iordachi Balş cu un servitor;arhimandritul din Moldova Neofit;banul Tudor Carp, soţia sa Nastasia, copiii lor Costache, Tudor, Zoiţa şi Caterina, profesorul Ion, nepotul Dimitrie şi slujitori (în total, 31 de persoane);marele logofăt Constantin Balş împreună cu profesorul Rubane şi slujitori (în total, 21 de persoane);medicul Samorcaş, soţia sa Catinca, copiii lor Epaminond, Ruxanda, Casandra, Pulheria şi slujitori (în total, 17 persoane);fiul acestui medic, Gheorghe Samorcaş, soţia sa Zamfira, bucătar, vizitiu şi alţi slujitori (în total, 8 persoane);vornicul Constantin Paladi cu nepoata sa Smaranda, madam Maria şi slujitori (în total, 18 persoane);vornicul Iordachi Catargi cu fiul său Constantin şi slujitori (în total, 15 persoane);banul Ianachi Vlastos, nora sa Maria, fiul acesteia, Alecu, fratele său Dumitru şi patru servitori;aga Dimitrie Pendi cu familia sa şi slugi (în total, 9 persoane);logofătul Ioniţă Catargi cu soţia sa Caterina şi doi slujitori;boierul Manolache Ruset cu doi slujitori;medelnicerul Ştefan Tempovici cu familia şi slujitorii săi (în total, 9 persoane);serdăreasa Balş Pasculeasa cu fiica Smaranda şi slujitori (în total, 10 persoane);serdarul Sava Cornea cu familia şi slujitorii săi (în total, 20 de persoane);arhimandritul Porfirie de la mănăstirea Galata;paharnicul Nicolae Dimitriu, soţia sa Zamfira, fiii lor Lascăraş, Costache, Mihalachi şi slujitori (în total, 14 persoane);grămăticul Dimitrie cu soţia sa Smaranda, fiul Costache şi o slugă;serdarul Grigore Caliarhi, soţia sa Ruxanda, copiii lor Costache, Iancu şi Smaranda şi o slugă;serdarul Manolache Nanu, mama sa şi trei slujitori;Costache Balş cu cinci însoţitori;paharnicul Ianachi Adam, familia sa şi slujitori (în total, 20 de persoane);polcovnicul Dimitrachi Alexandru cu soţia sa Maria şi fiul lor Iordachi;vel căpitanul Tordiu cu familia şi slujitorii săi (în total, 10 persoane);Gheorghe Racoviţă, soţia sa Mărioara, fiul Nicolae şi slujitori (în total, 9 persoane);vornicul Costache Conachi cu trei slugi;vornicul Şerban Nigel cu cinci servitori;doi bucătari ai logofătului Grigore Sturza. Printre ei se afla şi moşierul basarabean Ianachi Lazu cu cinci servitori, care reveneau acasă[19].

Vornicul Alexandru Beldiman se refugiază şi el în Basarabia în mai 1821

În registrul pasagerilor intraţi în carantina de la Sculeni în zilele de 10-17 mai 1821 sunt trecuţi un număr foarte mare de evrei din oraşul Iaşi. Tot aici figurează şi vornicul Alexandru Beldiman, soţia sa Elena, fiul Vasile, profesorul Ion Gherasim şi slujitorii săi (în total, 24 de persoane);medicul Pereţ cu servitori, profesorul Lencur însoţit de soţia sa Tereza şi fiica lor Calipso, profesorul Brancovschi, profesorul Spineli (în total, 12 persoane);logofătul Mihalachi Spiro cu două slugi;funcţionarul de clasa a XII-a Scorţescu cu două slugi;spătarul Costache Racoviţă;spătarul Mihalachi Racoviţă cu soţia sa Mărioara;postelnicul Nicolae Balş cu 6 ţigani iobagi[20]. Nume extrase din registrul acestei carantine din 17-24 mai:doctorul Emanuil Forenţ cu familia şi slujitori (în total, 17 persoane);paharnicul Nicolae Bucur cu şapte slujitori;vorniceasa Catinca Ghica cu fiul Costache şi slujitori (în total, 7 persoane);cuparul Iancu Shina cu familia şi slujitori (în total, 11 persoane);paharnicul Constantin Veisa, serdarul Vasile Veisa, serdarul Iacob Veisa, medelnicereasa Balaşa Veisa şi slujitorii lor (în total, 9 persoane)[21].

Între 13 şi 20 mai, prin carantina portului Reni au trecut în Basarabia 229 de oameni[22].

La 19 mai, în carantina de la Lipcani staţionau printre alţi pasageri veniţi din Principatul Moldovei:paharnicul Mihalachi Chinez, în baza paşaportului eliberat de consulul rus Pizani, cu familia şi slujitori (în total, 12 persoane);funcţionarul de clasa a XIV-a Tufescu împreună cu un slujitor, cu paşaport eliberat de consulul Pizani, boierul Atanasie Hasan, în baza paşaportului eliberat de consulul Pizani, cu soţia sa Ruxanda, copiii lor şi slujitori (în total, 32 de persoane);serdarul Costache Caţichi, în baza paşaportului eliberat de consulul Pizani, cu soţia sa Zoiţa, copiii lor şi slujitori (în total, 8 persoane);postelnicul Grigore Balş cu patru slujitori;vornicul Nicolae Dimachi, soţia Pulheriţa, fiica Catinca şi slujitorii săi (în total, 14 persoane);paharnicul Constantin Terachiamu, soţia Casandra, copiii lor şi servitori (în total, 17 persoane);stolniceasa Mariola Ghica cu cinci slujitori;vornicul Constantin Costachi, soţia sa Maria şi slujitori (în total, 27 de persoane);Mihail Dabija, soţia Elena, fiul Grigore şi servitori (în total, 16 persoane);Dimitrie Iamandi cu trei servitori;slugerul Gheorghe Econom cu familia[23]. La 2 iunie, în această carantină se aflau:boierul din Moldova Iordachi Dicescu cu un slujitor;paharnicul Constantin Negruţi cu familia şi slujitori (în total, 9 persoane);serdarul Gheorghe Negruţi cu familia şi slujitori (în total, 12 persoane);spătarul Toma Luca cu familia şi slujitori (în total, 15 persoane);paharnicul Iordachi Gane cu familia şi slujitori (în total, 7 persoane)[24].

Dintre persoanele de peste hotare venite în carantina de la Sculeni în intervalul 24-31 mai:locuitorul din Bârlad, medelnicerul Ştefanache Scântei;Caterina şi Maria, fiicele moşierului basarabean Cujbă, proprietar al satului Unteni, ţinutul Iaşi;patru slujitori ai hatmanului Vasile Ruset;principele Alexandru Cantacuzino. Lista conţine un număr impunător de evrei[25].

Spătari, căminari, medelniceri, bani, serdari...

Către data de 9 iunie, în carantina de la Lipcani urmau procedura de dezinfectare:persoanele care se aflau aici la 2 iunie, nominalizate mai sus;spătarul Andrei Milo cu familia şi slujitori (în total, 26 de suflete);vorniceasa Catrina Sturza cu familia şi slujitori (în total, 27 de oameni);stolnicul Constantin Iacomi cu familia şi slujitori (în total, 7 persoane);căminarul Iordachi Râşcanu cu familia şi slujitori (în total, 11 persoane)[26].

Persoane venite în Basarabia prin carantina de la Sculeni în zilele de 14 iunie-1 august 1821:căminarul Chirică Stamati, soţia sa Safta, copiii lor Grigore, Vasile şi Maria şi slujitori (în total, 12 persoane);postelnicul Constantin Racoviţă cu slujitori;medelnicerul Mihalachi Gane;serdarul Tudor Stavro;stolnicul Ioniţă Dan;spătarul Vasile Ruset cu slujitori;serdarul Iacovachi cu copiii săi Alecu, Iacob, Grigore, Costache şi Ana;stolnicul Ioniţă Buta cu familia[27].

Din lista persoanelor venite în Basarabia prin carantina de la Leova în perioada 3 mai-1 august 1821:Safta, soţia boierului Ştefan Sturza, cu fiul Alecu şi slujitori;banul Costache Lambrino cu soţia sa Elena şi copiii lor Costache şi Profira;aga Petrachi Negri cu soţia sa Smaranda şi copiii lor Costache, Elenca, Zamfira şi Marghioala;căminarul Iancu Miclescu cu soţia sa Ruxanda şi copiii lor Costache, Iordachi şi Zoiţa;spătarul Iordachi Miclescu cu fiul său Alexandru;banul Ioniţă Iamandi cu soţia sa Nastasia şi copiii lor Tudor, Ruxanda şi Catinca;spătarul Ioan Costachi cu familia;banul Costache Iamandi cu fiul său Gheorghe;stolnicul Ioan Codreanu cu copiii săi Dumitru, Grigore şi Nicolae;spătarul Enache Lambrino cu familia;căminarul Ioan Lambrino cu familia;spătarul Ioan Jora cu familia;spătarii Ioan şi Gheorghe Iuţa[28].

Chişinăul, inundat de boieri din Principatele Dunărene

Deci, ca urmare a refugierii multor oameni din cauza revoltei eteriste, s-a produs o majorare spectaculoasă a populaţiei Basarabiei. O bună parte dintre refugiaţi şi-au găsit adăpost în capitala provinciei, care, din luna mai 1821, menţionează acelaşi I.P. Liprandi, a început să fie inundat „de boieri din Principatele Dunărene, mai cu seamă din Moldova, şi de câteva familii de fanarioţi din Constantinopol şi alte locuri ale Turciei”[29].

La Chişinău nu multă vreme a stat fostul domn Mihai Suţu[30], de unde, apoi, a plecat la Sankt Petersburg. Pentru mai mult timp au rămas aici tatăl lui Mihai Suţu, beizadeaua Gheorghe Suţu, cu soţia, fiica Ralu şi fiii săi:postelnicul Constantin, logofătul Nicolae şi Ioan, precum şi cumnatul lor, postelnicul Ioan Schina[31]. Postelnicul Constantin Suţu se afla la Chişinău şi la 22 septembrie 1823, când a dat răspuns Tribunalului Civil Regional al Basarabiei, în legătură cu acţiunea relativă la bani intentată de către negustorul Panait Dioghenidi împotriva fostul domn Mihai Suţu, că el nu poartă răspundere în locul fratelui său[32].

Părăsesc Moldova din dreapta Prutului şi se stabilesc la Chişinău alţi doi principi, fraţii Moruzi (împreună cu mama şi trei surori ale sale), marele vistiernic Iordachi Ruset-Roznovanu, cu doi fii ai săi, Nicolae şi Alecu, bătrânul postelnic Statachi, care, curând, a luat în concesiune poştele Basarabiei, doi postelnici Plaghino, postelnicul Iacovachi Rizo, vorniceasa Smaranda Bogdan (văduva marelui vornic Dimitrie Bogdan), Petrachi Mavrogheni, care, deşi avea moşii în Basarabia şi casă în Chişinău, locuia la Iaşi[33]. Deopotrivă, şi alţi reprezentanţi ai protipendadei moldave.

Tot la Chişinău se refugiază principele Gheorghe Caragea, fiul fostului domn al Ţării Româneşti Ioan Caragea, marele vistiernic Constantin Varlaam, fiul de domn Constantin Ghica, boierul Herescu[34], precum şi alţi boieri de seamă din Ţara Românească.

În centrul administrativ al provinciei româneşti anexate îşi găsise loc de popas hatmanul Ştefan Mavrocordat, pribegit din Principatul Moldovei. Aici, la 2 noiembrie 1821, soţia sa Ecaterina, i-a adus pe lume un fiu, botezat Dumitru, naş fiindu-i hatmanul Mavrocordat, venit din Ţarigrad[35].

Dar tot la Chişinău au rămas pe vecie boierul din Iaşi Andrei Pavli, decedat la 6 decembrie 1822, în vârstă de 70 de ani[36], şi spătarul Tudor Diboglu, stins din viaţă la 15 februarie 1824, în vârstă de 83 de ani[37], ambii fiind înmormântaţi la cimitirul orăşenesc.

Capitala Basarabiei „semăna mai degrabă cu aglomeraţia unei sărbători locale”

Chişinăul din acest timp este astfel descris de martorul ocular, scriitorul rus Aleksandr Veltman:„Era plin de lume. În loc de 12 mii de locuitori, aici erau de acum circa 50 de mii, pe o suprafaţă de 4 verste pătrate. El semăna mai degrabă cu aglomeraţia unei sărbători locale, când cei veniţi se pripăşesc la voia întâmplării, câteva familii locuind într-o odaie. Dar nu numai Chişinăul s-a umplut cu originari din Moldova şi Valahia;populaţia întregii Basarabii, cel puţin, s-a dublat. Chişinăul în acea vreme era plin de prinţi şi demnitari din Constantinopol şi ambele principate”[38].

Un tablou al vieţii Chişinăului din perioada prezenţei aici a refugiaţilor ne-a lăsat Constantin Negruzzi, care s-a aflat în acest oraş pe parcursul unei luni. Zugrăvit, peste ani, în Scrisoarea a VII-a (Calipso), tabloul evocat îi rămânea viu în memorie:„Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi. Era curios a vedea cineva atunci capitala Basarabiei, atât de deşeartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, intrigi amoroase”[39].

În toamna lui 1821 unii dintre refugiaţi încep să se întoarcă la casele lor

În pribegia din Basarabia s-au aflat literaţii Alecu Beldiman, Costache Conachi, Gheorghe Asachi, junii Costache Negruzzi şi Alexandru Hrisoverghi.

Unii refugiaţi nu au zăbovit prea mult timp în Basarabia. Astfel, în perioada 5 august-1 septembrie 1821, au plecat prin vama Sculeni spre casele lor din Principatul Moldovei:boierul Alexandru Beldiman cu soţia Elena, fiul Vasile, învăţătorul Ion Pascali şi slujitori;Andronache Donici cu servitori;stolnicul Constantin Ghilano şi alţii[40]. Tot prin vama Sculeni au plecat (8-15 septembrie 1821):căminarul Iordachi Râşcanu cu slujitori;stolnicul Ioniţă Duca cu slujitori;paharnicul Ianachi Dimitriu cu slujitori;spătarul Vasile Ruset cu slujitori[41]. Pe la Sculeni au mai revenit în dreapta Prutului (16-23 septembrie 1821):spătarul Mihalachi Racoviţă cu slujitori;spătarul Costache Racoviţă cu o slugă[42]. În primăvara anului 1823, s-a înturnat în Moldova şi Constantin Negruzzi[43]. Unii dintre refugiaţi au rămas în Basarabia pentru un timp mai îndelungat, iar alţii – pentru totdeauna.

[1]А.П. Заблоцкий-Десятовский, Граф П.Д. Киселев и его время, С.-Петербург, 1882, томI, p. 146.

[2]Дипломатический словарь, Москва, 1961, том II, p. 167.

[3]K. Marx, Însemnări despre români, Bucureşti, 1964, p. 107-108.

[4]А.П. Заблоцкий-Десятовский, op. cit., p. 147.

[5]L. Taftă, Documente externe referitoare la anul revoluţionar 1821 în sud-estul Europei. Jurnalul lui Grigorie Stroganov, ambasador al Rusiei la Poartă, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, 1997, vol. XI, p. 175.

[6]А.П. Заблоцкий-Десятовский, op. cit., p. 141.

[7]А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. 1730-1823, Одесса, 1838, частьII, p. 296.

[8]C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, p. 112.

[9]А.П. Заблоцкий-Десятовский, op. cit., p. 138.

[10]Ibidem, p. 139-140.

[11]И.Ф. Иовва, Передовая Россия и общественно-политическое движение в Молдавии (первая половинаXIXв.), Кишинев, 1986, p. 156.

[12]Ibidem, p. 157.

[13]Из дневника и воспоминаний И.П. Липранди, în „Русский архив”, 1866, nr. 8-9, coloana 1240.

[14]Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 17, inv. 1, d. 152a, f. 86-88.

[15]Ibidem, f. 82.

[16]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 161, f. 16-19.

[17]Ibidem, f. 34-35.

[18]Ibidem, f. 37-40.

[19]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 155, f. 28-50.

[20]Ibidem, f. 51-70.

[21]Ibidem, f. 72-89.

[22]Ibidem, f. 19.

[23]Ibidem, f. 11-19, 109-110.

[24]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 160, f. 2-4.

[25]Ibidem, f. 9-21.

[26]Ibidem, f. 44-45.

[27]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 151, f. 26-146.

[28]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 159, f. 75-96.

[29]Из дневника и воспоминаний И.П. Липранди, coloana 1219.

[30]Ibidem, coloana 1240.

[31]Ibidem, coloana 1241.

[32]ANRM, F. 37, inv. 1, d. 477.

[33]Из дневника и воспоминаний И.П. Липранди, coloanele 1242-1243.

[34]Ibidem.

[35]ANRM, F. 211, inv. 5, d. 30, f. 7b. În lista persoanelor prezente în carantina de la Sculeni în zilele din 5 – 12 aprilie 1821, Şt. Mavrocordat este trecut cu rangul de comis, iar prenumele hatmanului ţarigrădean nu este indicat.

[36]ANRM, F. 211, inv. 5, d. 33, f. 23v.

[37]ANRM, F. 211, inv. 5, d. 40, f. 27v.

[38]Л. Майков, Пушкин.Биографические материалы и историко-литературные очерки, С.-Петербург, 1899, р. 117.

[39]C. Negruzzi, Negru pe alb, Chişinău, Editura Litera, 1996, p. 211.

[40]ANRM, F. 17, inv. 1, d. 157, f. 10-12.

[41]Ibidem, f. 210-220.

[42]Ibidem, f. 266.

[43]C. Negruzzi, op. cit., p. 212.