24 ianuarie 1918 - Declararea independenţei Republicii Democratice Moldovenești

La 5 ianuarie 1918, autorităţile bolșevice de la Petrograd au dizolvat cu baioneta Adunarea Constituantă a întregii Rusii, punând capăt experimentului democratic iniţiat de Revoluţia din Februarie. Drept urmare, trăgând concluziile de rigoare, prin Universalul nr. 4 din 13/26 ianuarie 1918 Ucraina şi-a proclamat independenţa de stat. Între două state independente, România și Ucraina, Republica Moldovenească trebuia să se declare și ea independentă1.

Pericolul pretenţiilor anexioniste

Până atunci, însă, la Chișinău, la 6 ianuarie secţia de front a RUMCEROD-ului de la Odessa, după ce a luat în prizonierat eșalonul de ostași transilvăneni sosiţi de la Kiev, a încercat să suprime Sfatul Ţării și să pună mâna pe putere. În situaţia de criză prin care trecea Republica Moldovenească, Guvernul României, dând curs demersurilor Consiliului Directorilor Generali și de comun acord cu Aliaţii și cu generalul Șcerbacev, comandantul armatelor ruse de pe Frontul Român, a dispus, din considerente militare, trimiterea a 4 divizii peste Prut, în ajutorul autorităţilor basarabene. În consecinţă, guvernul bolșevic al lui Lenin (Ulianov) a rupt relaţiile cu România și a sechestrat tezaurul român, transportat spre păstrare la Moscova.

După ce pericolul uzurpării puterii la Chișinău a fost înlăturat, Consiliul Directorilor Generali a examinat situaţia creată după proclamarea independenţei statului ucrainean şi a conchis că decretarea independenţei Republicii Moldoveneşti devenise o necesitate vitală. Uzitând de dreptul la autodeterminare până la secesiune, RDM urma la rândul său să-şi proclame independenţa, pentru a-și consolida situaţia și statutul în plan intern și extern și pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste. Decizia de a urma pilda Kievului a fost adoptată în şedinţa comună a Consiliului Directorilor Generali şi a prezidiului Sfatului Ţării, din 15 ianuarie, când s-a aflat despre independenţa Ucrainei. Tot atunci s-a subliniat necesitatea obţinerii unor garanţii externe ale independenţei.

În favoarea independenţei s-a pronunţat şi congresul al treilea al ţăranilor care şi-a ţinut lucrările între 18-22 ianuarie. La 22 ianuarie, deputatul Chiorescul, în numele Blocului Moldovenesc, majoritar în Sfatul Ţării, constatând că, în urma declarării statului ucrainean independent, RDM s-a pomenit „ruptă de centru”, s-a pronunţat „pentru proclamarea imediată a autonomiei şi independenţei Republicii Populare Moldoveneşti”. Ion Buzdugan a propus ca independenţa să fie decretată în ziua de 24 ianuarie, „ziua sărbătoririi de către armata română a sărbătorii sale naţionale”. Sfatul Ţării a ales o comisie din 15 deputaţi (Erhan, Halippa, Crihan, Chiorescul, Buzdugan, Costin, Alexandri, Groppa, Starenki, Kurdinovski, Botnariuk, Dudkevici, Misirkov, von Lesch şi Codrean), care avea sarcina să redacteze Declaraţia de independenţă.

Unanimitate de voturi

La 24 ianuarie, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de voturi Declaraţia prin care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă. Citită mai întâi în graiul moldovenesc de Pan Halippa, apoi şi în limba rusă de Pantelimon Erhan, Declaraţia proclama Sfatul Ţării drept Organ Suprem al Republicii, iar fostul Consiliu al Directorilor Generali, Consiliu de Miniştri, ceea ce avea menirea să reliefeze noul statut al RDM. O sarcină prioritară pentru politica externă a Republicii era „stabilirea unor relaţii paşnice cu toate statele apropiate şi îndepărtate, precum şi încheierea unor acorduri prieteneşti cu ele în domeniul politicii şi economiei”.

RDM se pronunţa pentru „încheierea cât mai grabnică a păcii democratice generale de comun acord cu toţi aliaţii”. În politica internă, noua entitate independentă îşi propunea „consolidarea tuturor libertăţilor şi drepturilor cucerite de Revoluţie şi proclamate în Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917”. Sfatul Ţării reconfirma angajamentul de a convoca neîntârziat Adunarea Populară a RDM, care trebuia să adopte Constituţia şi „relaţiile de alianţă cu alte state”, dacă aceasta ar fi fost spre binele popoarelor tânărului stat independent.

O sarcină urgentă pe agenda autorităţilor rămânea în continuare soluţionarea problemei agrare prin trecerea pământului „fără răscumpărare către poporul truditor pentru folosinţă egală în corespundere cu Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie”. Parlamentul şi Consiliul de Miniştri se angajau să elaboreze în cel mai scurt termen cadrul juridic şi normativ necesar depăşirii declinului social-economic şi cultural.

Declaraţia se adresa către „moldoveni şi toate etniile frăţeşti din Republica Moldovenească” să nu dea crezare zvonurilor precum că armata română, invitată de conducerea de la Chișinău cu acordul Aliaţilor, ar fi dorit să cucerească ţara şi să instaureze o administraţie românească în ţinut. Drept argument că Armata Română nu ameninţa independenţa Republicii erau invocate garanţiile Aliaţilor şi declaraţiile respective ale reprezentanţilor oficiali ai României. În text se preciza că scopul exclusiv al Armatei Române era „de a păzi căile ferate şi proviziile pentru front”.

Însăşi prezenţa trupelor române disciplinate, se menţiona în Declaraţie, contribuia la stabilirea ordinii publice, asigurându-i fiecărui cetăţean „posibilitatea de a se folosi de roadele muncii sale, apărândule împotriva jefuirii de către bandele de tâlhari”. Declaraţia lansa un apel către întreaga populaţie la unire, la muncă paşnică şi la calm spre binele şi folosul tuturor etniilor din Republica Democratică Moldovenească, de acum înainte şi de-a pururea neatârnată.

„Pasul hotărâtor”

Consiliul de Miniştri a trimis o delegaţie la Iaşi pentru a aduce la cunoştinţa Statelor Aliate Declaraţia Sfatului Ţării, care „a fost primită cu căldură de statele prietene”. Aliaţii au dat asigurări, dar numai verbale, reprezentanţilor Chişinăului oficial că recunoşteau Republica Democratică Moldovenească independentă.

Semnificaţia actului politic din 24 ianuarie/6 februarie 1918 a fost rezumată, post factum, în plenul Parlamentului român din 26 iunie de același Ion Inculeţ drept „pasul hotărâtor care ne-a rupt de la Rusia pentru totdeauna şi care ducea la alipirea cu România”. Aşa sau altfel, însă, la data adoptării Declaraţiei de independenţă, o parte a tinerei clase politice basarabene, în consens şi cu un segment anume al opiniei publice locale, pleda pentru consolidarea Republicii, iar chestiunea unirii teritoriului dintre Prut şi Nistru cu Regatul României abia începea să fie abordată pe larg și în mod public.

Proclamarea independenţei de stat a RDM reclama sporirea responsabilităţii oamenilor politici basarabeni faţă de destinul Basarabiei. Cu atât mai mult cu cât straturi considerabile ale populaţiei, în virtutea inerţiei unui trai netulburat de decenii, nu reuşeau să desluşească mersul rapid al evenimentelor.

La rândul lor, autorităţile române erau dispuse să vadă independenţa Republicii Moldovenești prin prisma readucerii la momentul oportun a Basarabiei acasă, după mai bine de 100 de ani de înstrăinare. Contextul regional turbulent și amplasarea geopolitică dură a Basarabiei, dificultăţile interne și, mai ales, situaţia economică extrem de precară a Republicii ofereau prea puţine şanse pentru ca independenţa declarată să dobândească un conţinut adecvat. Această realitate crudă era profund percepută de oamenii politici basarabeni.

Pândită de riscul de a deveni un teatru sângeros al pretenţiilor teritoriale, Basarabia, aşa cum rezultă din luările publice de atitudine ale factorilor decizionali de la Chișinău, nu se auto-condamnase totuşi să încremenească cu orice preţ în tiparul unei independenţe iluzorii. Însăşi Declaraţia din 24 ianuarie/6 februarie, atunci când se referă la necesitatea convocării Adunării Populare, precizează, între altele, că înalta instanţă „va hotărî desăvârşit rânduiala lăuntrică în ţară şi legăturile ei de unire cu alte ţări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor noastre (subl. n.)”.

Nota autorităţilor ucrainene şi pericolul bolşevic

În perioada imediat următoare declarării independenţei, autorităţile de la Chişinău au încercat să obţină recunoaşterea internaţională a Republicii Moldoveneşti de către statele coaliţiei austro-germane. Într-o scrisoare din 12/24 februarie 1918, primul ministru D. Ciugureanu cerea Puterilor Centrale să recunoască Republica Democratică Moldovenească independentă, dar nu i s-a răspuns.

La o întâlnire la Iași, primul ministru al României, Al. Averescu, le spunea lui I. Inculeţ și lui D. Ciugureanu că guvernul său recunoştea independenţa Republicii Moldoveneşti şi nu proiecta „niciun fel de anexări” şi că puteau conta „oricând pe susţinerea poporului frate român”. Dar cabinetul Averescu a fost dizolvat. Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost numit Alexandru Marghiloman, liderul Partidului Conservator. Prin numirea acestui nou guvern, „pentru fruntaşii politici basarabeni, cât şi pentru presa basarabeană datele problemei unirii s-au schimbat în mod radical”.

Generalul Alexandru Averescu

Un guvern conservator, „compus aproape exclusiv din moşieri latifundiari”, în condiţiile în care la Chișinău activa un Sfat al Ţării, rezultat din vâltoarea Revoluţiei ruse, „putea constitui într-adevăr o piedică pentru unire”². Pe de altă parte, formularea unor pretenţii teritoriale ucrainene deschise faţă de Basarabia a determinat o reacţie de respingere categorică a unor asemenea intenţii.

Insinuând că etnia ucraineană ar fi avut majoritatea absolută în nordul ţinutului şi o majoritate relativă la gurile Dunării şi Nistrului şi pe litoralul Mării Negre, autorităţile de la Kiev afirmau că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic constituie o parte inseparabilă a teritoriului Republicii Populare Ucrainene”.

Intuind că „chestiunea viitoarei apartenenţe de stat a Basarabiei” ar fi putut servi „drept temă pentru Conferinţa de pace de la Bucureşti”, Guvernul de la Kiev, care trecuse în tabăra austro-germană, condiţiona „discutarea şi soluţionarea acestei probleme” „numai cu participarea şi cu acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean”. Nota autorităţilor ucrainene, semnată de primul ministru Golubovici, sfida existenţa Guvernului de la Chişinău, negând drepturile suverane ale Republicii Moldoveneşti.

Dacă puterea de la Kiev și-ar fi dorit o împărţire a Basarabiei cu România, puterea bolșevică, după cum se va adeveri în timpul schimbului de scrisori din 5-8 martie între Cr. Rakovski, emisarul lui Lenin la Odessa, și primul ministru Al. Averescu, urmărea să preia, peste capul Ucrainei, întregul ţinut dintre Prut și Nistru. 

Așadar, în timp ce dinspre Răsărit, Republica Moldovenească era ameninţată de pericolul sfâșierii teritoriale sau al căderii sub dictatura bolșevică, dinspre Apus i se deschidea perspectiva de a se pune în niște vremuri extrem de tulburi la adăpostul sigur al statului român. Demersul Ucrainei de a permite reprezentanţilor săi să participe la negocierile de pace de la Bucureşti a fost respins, dar, totodată, Puterile Centrale s-au pronunţat şi împotriva prezenţei delegaţiei de la Chişinău la tratative.

În același timp, în urma semnării de către Guvernul Marghiloman a tratatului de pace cu Puterile Centrale a fost înlăturată orice opoziţie din partea acestora în ceea ce privește perspectivele readucerii Basarabiei în cadrul României, ciopârţite din greu de învingătorii vremelnici. În acele condiţii vitrege pentru poporul român, acceptul Centralilor în privinţa Basarabiei era un factor indispensabil, ca și al Aliaţilor, de altfel, după cum și voinţa de revenire acasă a Basarabiei înseși, ca și determinarea în același sens a Guvernului român.

Note:

1. Dimitrie Bogos, La răspântie. Moldova de la Nistru 1917-1918, „Știinţa”, Chișinău, 1998, p. 157. 
2. Vasile Harea, Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, Iaşi, Editura Eminescu, 1995, pp. 280-281.