23 August: varianta Mareșalului Ion Antonescu. Aventura unui document

Arhiva Comitetului Politic Executiv al CC al PCR înregistrează în 31 decembrie 1980, cu numărul 3697, o Scrisoare primită de Cancelaria CC al PCR în 2 iulie 1980 cu numărul 2734. Aparent, o misivă anodină, una dintre acelea care vin cu miile la Comitetul Central al Partidului din credinţa că acolo, în clădirea din Piaţa Republicii, prin faţa căreia circulaţia e oprită, s-ar afla Biroul de Audienţe al lui Dumnezeu. Care Dumnezeu, cu secretară şi telefon, poate rezolva pe loc şi iremediabil probleme de divorţ, de butelii, de şefi care te persecută, de soţii necredincioase şi de vecini care ascultă posturi de radio interzise.

Scrisoarea, intrată la 2 iulie 1980, nu e însă una dintre aceste epistole obişnuite. E o scrisoare fundamentală pentru dezlegarea enigmei numite 23 august 1944 şi, prin asta, un text important pentru istoria modernă a ţării. Merită s-o reproducem în întregime. Cu atât mai mult cu cât, de la adresă până la iscălitură, ea ne dezvăluie în expeditor un anume tip de om:

„MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU

Secretar general al Partidului Comunist Român,

Preşedinte al Republicii Socialiste România,

Comandant suprem al Forţelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva. Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976. La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori. Unul din militarii care făceau paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui, unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21.00, I. Antonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine. Între două bombordamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic. Asupra valorii politice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască. Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant suprem.

Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră”.

Scrisoarea poartă data de 20 mai 1980.

În 1944, căpitanul Teodorescu îşi exprima ataşamentul faţă de Rege, Patrie şi Popor. În 1980, genearlul Teodorescu îşi exprimă ataşamentul faţă de Patrie, Partid şi, mai ales, faţă de Secretarul General. Diferenţa dintre Căpitan şi General!

Ceauşescu salvează un document crucial

Suntem în 1980. Şi dacă ar fi fost minima transparenţă de tip comunist, botezată de Gorbaciov „glaznostîi” momentul n-ar fi putut găsi găzduire în presă. Deşi suntem în anii când, cel puţin în abordarea trecutului, mai sunt îngăduite libertăţi, Mareşalul Antonescu e un subiect aproape tabu. A face public documentul trimis în copie lui Ceauşescu de către generalul Teodorescu ar fi fost extrem de riscant. Cu atât mai riscant ar fi fost efortul de a da amploare jurnalistică scrisorii primite de secretarul general al partidului.

Moscova abia aştepta un pretext pentru a protesta. Un document iscălit de Ion Antonescu – şi nu unul oarecare, ci un document ridicând chestiunea Basarabiei şi a Bucovinei – era un pretext pe cinste.

Suntem însă într-un alt climat decât cel din anii stalinişti. Asta explică de ce generalul a îndrăznit să dezvăluie că deţine un asemenea document. În alte vremuri, Însemnărilear fi trecut drept material contrarevoluţionar, a cărui păstrare se pedepseşte cu ani grei de închisoare. Acum, generalul Gh. Teodorescu poate mărturisi Secretarului General al Partidului că deţine un document de-al Mareşalului Antonescu. Iar Secretarul General, în loc să ordone arestarea expeditorului şi, mai ales, percheziţionarea casei acestuia, face un gest la jumătatea drumului dintre ce-ar fi făcut un preşedinte într-o democraţie şi ce-ar fi făcut un satrap comunist într-o dictatură stalinistă. Răspunzând invitaţiei din finalul Scrisorii, dă indicaţii ca originalul să fie luat şi depus la Arhivele Militare, la fondul indisponibil până şi cercetătorilor. Copia e, la rându-i, trimisă la Arhiva Comitetului Politic Executiv al CC a PCR şi înregistrată în aceeaşi zi, cu acelaşi număr ca şi Scrisoarea.

Din 1980 şi până în 1989, nici originalul şi nici copia nu există pentru istorici şi, cu atât mai puţin, pentru marele public. În 1988 Gheorghe Buzatu publică la Editura ştiinţifică şi enciclopedică volumul „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”.E una din acele cărţi ostentativ de specialitate pentru ca autorul să spune adevăruri altfel interzise. Capitolul 13, intitulat „Tentative diplomatice pentru desprinderea României din Axa fascistă”, foloseşte momentul drag propagandei comuniste pentru ca, sub sintagma „Axa fascistă”, să dezvăluie amănunte senzaţionale privind negocierile de la Stockholm dintre Mareşal şi ruşi. Drept Anexă a reprodus un amplu document descoperit în Arhivele Naţionale din Washington, redactat în noiembrie 1945 de Reber Samuel despre tratativele din capitala Suediei cu titlul „Negocierile româno sovietice de la Stockholm decembrie 1943-august 1944”.Textul ar fi fost imposibil de tipărit într-o altă lucrare decît una de specialitate. Sub această acoeprire nimic n-ar fi putut împiedica apariţia Documentului care se afla de opt ani în Arhive, la secret însă. Dacă ar fi ştiut de el, Gheorghe Buzatu s-ar fi dat peste cap să-l publice sau cel puţin să-l citeze.

Foiletonul din săptămânalul „Românul”

La şapte luni de la căderea lui Ceauşescu, nr. 9 (11-18 iunie 1990) al săptămânalului „Românul”apare pe pagina întâi cu un anunţ tipic presei postdecembriste:

„Un document senzaţional

Mareşalul Antonescu şi 23 august 1944!”

* Un text publicat pentru prima dată, scris în agenda regelui Carol al II-lea * Mareşalul era arestat şi n-avea să mai fie liber niciodată * Şeful gărzii Palatului regal recuperează manuscrisul, pe care, după 50 de ani, îl încredinţează ziarului «Românul» * În pagina a doua, prima parte a serialului nostru...“

Sub textul strident, făcut să ridice tirajul, e publicată fotografia primei pagini din Agendă. Se disting clar luna Mars, şi ziua 6 Jeudi, ceea ce înseamnă că Mareşalul a găsit file libere începând cu 6 martie 1930. La vremea respectivă, proprietarul de drept al Agendei, Prinţul Carol, se afla la Paris. Aşa se explică datele în limba franceză. Dincolo de exagerarea cu iz de neadevăr („Şeful Gărzii Palatului Regal recuperează manuscrisul pe care după 50 de ani îl încredinţează ziarului «Românul»), momentul e crucial pentru înţelegerea lui 23 august 1944. Însemnările din celulăajung, în fine, la marele public. „Românul”, „Săptămânal independent de opinie şi informaţie liberă”, e o publicaţie de tendinţă naţionalistă. Având ca motto versul eminescian „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, săptămânalul, condus de Ioan Petcu se ocupă de trecut sub semnul tezei de polemică implicită – că perioada postdecembristă a adus cu sine o vădită tendinţă de deznaţionalizare. În planul politicii prezente, „Românul“e o gazetă pro Putere, pro-FSN, pro-Iliescu. Publicarea Agendeiizvorăşte nu numai din nevoia de senzaţional, dar şi din adversitatea manifestă faţă de Regele Mihai, la vremea respectivă identificat drept adversar politic al lui Ion Iliescu.

După cum ne avertizează anunţul publicitar, tipărirea primei părţi a documentului e prefaţată de un text semnat de General maior (r) Gheorghe Teodorescu. În iunie 1990, anticeauşismul mătura România cu mânia unui crivăţ. Explicabil, în acest context, de ce nici generalul, nici ziarul nu suflă un cuvânt despre momentul 1980. S-au gândit, probabil, că nu sună deloc bine dezvăluirea unui moment favorabil lui Ceauşescu, încă supus caricaturii primitive şi pamfletului ieftin.

Noi amănunte de la generalul Teodorescu

Textul iscălit acum de generalul Teodorescu reia în linii mari povestea din Scrisoarea adresată lui Ceauşescu. Necesităţi ţinând de gazetărie îl fac însă să scrie (cu ajutorul redacţiei) un text coerent, debutând cu situarea în contextul lui 23 august 1944:

„Aşa după cum se ştie, în după amiaza zilei de 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu, însoţit de Mihai Antonescu, veniţi în audienţă la rege, au fost arestaţi şi închişi într-o cameră safé, la etajul Casei regelui (aceasta se găsea în grădina palatului), pe locul unde este acum sala de spectacole. Despre ce s-a discutat în această audienţă la care au participat pe lângă Ion şi Mihai Antonescu, generalul Sănătescu şi fostul rege, nu s-a ştiut până acum nimic. În afară de unele declaraţii ale fostului rege şi multe neadevăruri scrise de fostul adjunct regal Emilian Ionescu în nişte cărţi publicate prin anii 80 până acum nu s-a cunoscut adevărul. Singurul care a scris ce s-a întâmplat în acea zi la fostul palat regal a fost însuşi Ion Antonescu”.

Faţă de Scrisoarea către Comandantul Suprem, obligată la stilul de raport cazon, textul din „Românul”aduce amănunte interesante privind felul în care Mareşalul a ajuns să-şi pună pe hârtie Însemnările:

„Şi iată cum s-au întâmplat faptele.

Pe la orele 21.00 la cererea lui Ion Antonescu de a i se deschide uşa camerei în care era închis, aceasta fiind fără aerisire şi de dimensiuni foarte mici (2/3 m), cei doi arestaţi au fost lăsaţi să iasă din cameră şi să respire un aer mai răcoros, în acea zi fiind foarte cald. La un moment dat, Ion Antonescu a luat un carnet dintr-un raft cu multe cărţi şi manuale, a cerut un creion soldatului care-l păzea şi, aşezat pe scaun, cu carnetul pe genunchi a scris timp de o oră – după care a pus carnetul, cu coperţi roşii, la loc de unde l-a luat”.

Însetată de tiraj, publicaţia îşi drămuieşte pe cât poate averea de senzaţional care e Documentul. Însemnările din celulăsunt tipărite în serial în numerele 9, 10, 11, 12 din 1990. Materialul e de fiecare dată anunţat cu şuiere de sirene de pe pagina întâi.

Restul presei preia documentul

După „Românul”, Agenda e publicată şi de Magazin Istoricnr. 8, august 1990. Revista lansează cu huiet serialul „Controverse în jurul unui act istoric”, menit a aborda Actul de la 23 august 1944 sub semnul libertăţii de expresie de după decembrie 1989. Cuvântul înaintee afectat însă de atmosfera lui 1990, când orice iscălitor simţea nevoia să înceapă prin a-i înjura pe Ceauşeşti. Deşi e anunţat cu tam-tam, serialul nu continuă în numărul următor. În nr. 8, şi singurul, sunt publicate documente în premieră sau în vecinătatea premierei. Relatările lui Iuliu Maniu („Universul”, 3 septembrie 1944), Constantin I.C. Brătianu („Liberalul”, 23 august 1944), Constantin-Titel Petrescu („Libertatea”, 5 septembrie 1944), Lucreţiu Pătrăşcanu („România liberă”, 23 august 1945). Sunt tipărite, de asemenea, amintirile generalului Gheorghe Mihail despre cum au lucrat conspiratorii, document provenit din Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, un fragment din interviul acordat de Regele Mihai în 1990 lui Frederic Mitterand de la Antenne 2, dar mai ales Copia după Registrul de audienţă la Palatul Regal din 22-24 august 1944.

În acest context, revista reproduce Însemnările Mareşaluluisub titlul „Eu nu m-am cramponat de putere”.O notă de subsol reia din „Românul”fragmente din mărturia lui Gheorghe Teodorescu. Se precizează, de asemenea, că e vorba de un „adevărat testament politic al mareşalului Ion Antonescu”şi, mai ales, că a fost scris pe filele unei agende de birou pe 1930 a lui Carol al II-lea. Drept dovadă e reprodusă o pagină din Agendă, pe care se poate citi „Mars, 6 Jeudi”şi primele rânduri din relatarea „Regele a ieşit din cameră…”. Redacţia menţionează că prescurtările sunt exact ca în manuscrisul original. Asta înseamnă că documentul a fost transcris după documentul din Arhive şi nu după „Românul”.

În 1992, mai precis în suplimentul duminical al ziarului „Libertatea”(16-17 mai 1992), documentul e republicat de către Marcel-Dumitru Ciucă. La fel ca şi în „Românul”, tipărirea stă sub semnul senzaţionalului gazetăresc. Titlul sub care e reprodus rămâne semnificativ:„Istoria să judece”, cu subtitlul „Însemnările mareşalului Ion Antonescudin ziua arestării sale”. Un soi de Cuvânt înainte, nesemnat, dar cu un autor uşor de ghicit, deoarece menţionează că a inclus documentul în volumul „Ion Antonescu, Documentele condamnării şi execuţiei sale”, vorbeşte despre preocupările istoricilor faţă de personalitatea Mareşalului şi pune publicarea Documentului în relaţie cu 1 iunie 1992, când se împlinesc 46 de ani de la execuţia lui Ion Antonescu. După ce se reaminteşte unde şi cum au mai fost publicate Însemnările, autorul face o precizare extrem de importantă:

„Cu acest prilej am avut posibilitatea să confrunt textul publicat în amintitele mai sus reviste cu originalul, prilej de a-mi confirma că însemnările sunt originale, deoarece îmi încolţise în suflet îndoiala că ar fi aparţinut Mareşalului;am verificat «descifrarea» textului (ştiut fiind că Ion Antonescu avea un scris foarte neciteţ – motiv pentru care rezoluţiile sale erau «descifrate» de şeful său de cabinet şi dactilografiate), constatând că s-au strecurat unele greşeli de transcriere şi reuşind să mai completez unele părţi care rămăseseră cu puncte de suspensie în variantele editate anterior. Deci ediţia noastră din volumul amintit şi din «Libertatea» nu reproduce aidoma textul publicat în revistele mai sus amintite”.

Cu toate acestea, modul de punere în pagină e dezastruos şi publicarea sub semnul senzaţionalului gazetăresc micşorează impactul asupra lumii specialiştilor. Prioritatea absolută e revendicată de „Cuget românesc», „revistă de fraternitate românească prin spirit şi cultură”, editată de Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni, redactor şef Alecu Ion Ghilia. În numărul 1, 24 martie 1990, documentul apare fără nici o notă lămuritoare.

Toate cele 4 apariţii în presă au fost marcate de slăbiciunea spaţiului strict jurnalistic:au trecut mai mul drept fapt trecător decît gest de seriozitate. Motiv pentru care putem considera ieşirea sa în lume cea din „Românul”.

Agenda a fost ulterior reprodusă şi în culegeri de documente cu titluri pue de autori sau fără titluri:„Istoria politică a României 1944-1947”(1996) de Stelian Neagoe, sub titlul „Istoria să judece”, „Procesul Mareşalului Antonescu. Documente”, vol. I (1995) de Marcel-Dumitru Ciucă sub titlul sec „Însemnările Mareşalului Ion Antonescu, făcute în timpul orelor de detenţie la Palatul Regal, în urma arestării sale”, „Mareşalul Antonescu în faţa istoriei”, de Gheorghe Buzatu, vol. 2, 1990, sub titlul „... Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act necugetat”. A fost citat în lucrări de sinteză precum „România în al doilea război mondial”(1990) de Dinu C. Giurescu, „23 august 1939-1944. România şi proba bumerangului”, de Gheorghe Buzatu şi Dana Beldiman (2003).

N-a căpătat însă amploarea capabilă să răstoarne hangarele de texte cu clişee despre poziţia lui Antonescu la Audienţă.

Mareşal Ion Antonescu. Însemnări din celulă

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei, o atitudine forţat rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă d-l Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani d-l Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 cu d-nii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei, cu d-l Gh. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa d-lui M. Antonescu pe un ton răspicat şi i-am amintit că, atât prin d-l M. Antonescu acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că dacă frontul nu se va meţine pe linia Tg. Neamţ – Nord Iaşi – Nord Chişinău – Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat d-lui Clodius că nici o ţară şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia ruşilor.

I-am cerut, ca şi d-l. M. Antonescu, să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia ţării noastre în faţa cataclismului care o ameninţă şi a mea în faţa istoriei şi a ţării şi să-mi dea dezlegarea de a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie ţara şi pe conducătorii ei.

D-l Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră;i-am subliniat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu d-l Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat numai esenţialul.

D-l Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am răspuns că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără să o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea – la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc, aducându-i în faţa Tribunalului Poporului pe acei care adus-o... catastrofa granieţlor şi prăbuşirea dinastiei. Cum ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legaliza actele mele, am cerut aprobarea ţării pentru faptul că schimbasem prin luptă regimul legionar pentru trădările sale şi, pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a) a face un act politic de renunţare şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatul Molotov.

I-am adăugat că, după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

Azi a semna propunerea Molotov însemnează a lăsa mari riscuri pentru viitorul ţării în ceea ce priveşte graniţele ţării.

b) să bag ţara pentru vecie robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţara ocupată nedefinit. „Cine, am spus d-lui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?”

c) a treia clauză, şi cea mai gravă, era aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine poate, am arătat eu d-lui Mihalache şi..., poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului a unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim?

Am avut bazele viitoarei politici a statului asigurate şi i-am afirmat că dacă... de d-l Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele directe cu anglo-americanii, sau de la d-l Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere, orice concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Fuhrerului în faţă că România se retrage din război.

d) a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse după aceea la dispoziţie pentru ca împreună cu ruşii să izgonim pe nemţi din ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor ţării un astfel de ordin care odată enunţat producea cel mai mare haos şi lăsa ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar pune-o în practică.

Vecinătatea cu Rusia, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, ţările balcanice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul bolşevic crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci când mi s-a[u] propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e) în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar a izgoni pe nemţi din ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunerusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea, d-lui Mihalache, el mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească, că d-lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat;au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însă că şi-au făcut convingerea definitivă că ei sunt total nepregătiţi de a indispune pe ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţiune, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns domnului Mihalache că într-o astfel de situaţie este de preferat ca un popor [pe] care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă, o asemenea soartă, să cadă eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa la moarte.

D-l Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea d-sale). Bineînţeles, am declinat aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă d-l Gh. Brătianu, care, spre deosebire de d-l Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre d-nii Maniu şi Dinu Brătianu, şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept, cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, şi că dacă acceptă ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată... prin dezunirea noastră.

D-l Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la rege, fiindcă voiam să merg la această adeziune cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace.

Generalul Sănătescu intervenind în discuţii, a afirmat de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, scris, pentru care i-am mulţumit.

Cum regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, d-l Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsuri de la Ankara şi Berna prin care dorea să obţină consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Rusia. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că această ţară va fi în „curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi cu alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe d-l M. Antonescu să arate regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea va intra în tratative.

Eu am adăugat că sunt de acord, cu aceste condiţii, chiar cu plecarea d-lui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, „acesta” revenind cu afirmarea că va aduce el adeziunea scrisă a d-lor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi în picioare aşteptând revenirea regelui pentru a pleca, regele intră în cameră şi în spatele lui apar un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoalele în mână.

Regele a trecut în spatele meu urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţ pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus:„D-le mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţ şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în auzul regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate:„Să-ţi fie ruşine;astea sunt acte care dezonorează un general”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar, unde o bestie de poliţist mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu d-l Mihai Antonescu, am fost băgat, la ora 17, într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie bună, înăuntru nu are de... şi o scobitură într-însa.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit două scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici decenţa de a se da aceste camere, celulă, cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om, care a muncit 40 de ani ca un martir, pentru ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii dinastiei, care a luat jurământul tânărului rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic armata înfrântă, ţara şi regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog la Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus regelui, în patru ochi şi în prezenţa d-lui M. Antonescu, că dacă crede că este un alt om în ţară capabil să o servească mai bine ca mine, şi să o servească, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie, să prezinte garanţii şi adică să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Ion Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.