1934 - Mondialul lui Mussolini

„Weekend Adevărul” prezintă în fiecare vineri, într-un amplu serial, istoria Campionatului Mondial. Astăzi-ediţia din 1934.

Faţă de ediţia inaugurală, cea din 1930, Cupa Mondială din Italia, a fost o competiţie de mult mai mare anvergură. Insularii au reuşit să ia faţa Suediei, care a candidat pentru organizarea turneului final, graţiei unei investiţii de 3, 5 miliarde de lire, promisă de guvern. În fapt, a fost vorba de dorinţa expresă a dictatorului fascist, Benito Musollini, de a aduce competiţia în ţara natală. Cel poreclcit „Il Duce”, fost profesor şi jurnalist, până să se apuce de politică, iubea fotbalul, dar avea nevoie şi de un eveniment de amploare în scop propagandistic. Şi ce putea fi mai potrivit pentru un personaj aflat la apogeul puterii decât organizarea Campionatului Mondial de fotbal? Musollini a realizat însă că un eventual eşec al Italiei, în drumul către triumf, ar echivala cu o palmă pe obrazul său, şi a făcut tot ce a putut pentru ca „nerra-azzurii” să-şi adjudece trofeul.

Dezamăgirea echipelor sud-americane

În afara ajutorului său, Italia a avut însă şi o conjunctură favorabilă. În primul rând, Uruguayul, cea mai bună formaţie din anii 1920-1930, n-a participat, ca răspuns la boicotarea competiţiei de către italieni, patru ani mai devreme, când doar patru ţări europene, între care şi România, au trecut Atlanticul pentru primul mondial. Apoi, Argentina, finalista din 1930, a trimis o formaţie doar din jucători amatori, la fel şi Brazilia, de teamă ca fotbaliştii lor să nu rămână la echipe de pe Bătrânul Continent. Nu în ultimul rând, Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, au refuzat participarea, socotind că e jignitor să participe în preliminarii. Astfel, în competiţie s-au înscris 32 de echipe, dintre care doar 16 au ajuns la turneul final.

Ca noutate, a existat şi o echipă africană, calificată, Egiptul ajungând în această postură. N-a fost singura premieră a turneului final. Dacă în 1930, meciurile s-au jucat într-un singur oraş, Montevideo, în 1934 opt oraşe au găzduit partide. Italia, deşi ţară gazdă, a fost nevoită să joace un meci în preliminarii, 4-0 cu Grecia. Dintre echipele care jucaseră la CM din Uruguay, doar România, Franţa, SUA, Argentina, Brazilia şi Belgia au participat şi în Italia.

Dictatorul lua masa cu arbitrii

Cum a împins însă Mussolini Italia către titlul suprem? În primul rând, înaintea începerii competiţiei, a naturalizat trei jucători argentinieni, Monti, Guaita şi Orsi. Ulterior, Ducele a vegheat ca echipa lui să aibă parte de arbitraje favorabile, iar atunci când situaţia a cerut-o a intervenit chiar pe faţă. Înaintea meciului cu Austria, din semifinale, Mussolini l-a invitat pe suedezul Ivan Eklind la cină, şi, mulţumit de prestaţia lui de a doua zi, a decis ca FIFA să-l pună pe acesta şi la finală. Iar în vreme ce echipele erau la încălzire, Eklind se afla în loja dictatorului, unde probabil primea ultimele indicaţii.Succesul Italiei a sporit popularitatea lui Benito Mussolini, mai ales că înaintea meciurilor el ieşea pe gazon şi saluta mulţimea cu celebrul salut nazist.

Austria, echipa minune

Una dintre cele mai frumoase echipe din istoria fotbalului mondial a fost naţionala Austriei, din anii 1930. Supranumită Wunderteam (Echipa minune), Austria avea un joc încântător, regizat de antrenorul Hugo Meisl, şi pus în valoare de Matthias Sindelar, supranumit „Mozart al fotbalului” sau „Omul de hârtie”, pentru uşurinţa cu care îşi scotea adversarii din joc, cel mai bun fotbalist din istoria fotbalului austriac. Meisl, care fusese funcţionar într-o bancă, era îndrăgostit de fotbal, drept pentru care şi-a sacrificat meseria bănoasă, pentru a un domeniu riscant, dar care i-a adus prestigiu. El este creatorul aşa-zisului „număr 9 fals”, deoarece a fost primul care a cerut atacantului central să coboare la mijlocul terenului, pentru a creea superioritate acolo. Austria s-a oprit însă în semifinale, după care a pierdut finala mică, în favoarea Germaniei.

Se mergea pe sistemul 2-3-3-2

În aceea perioadă majoritatea echipelor jucau în formula 1-2-3-3-2, un sistem superofensiv, cu portar, doi fundaşi centrali, trei închizători, trei mijlocaşi ofensivi şi doi atacanţi centrali.

Calificare eroică, ghinion la Trieste

România a obţinut biletele pentru Mondialul din Italia, dintr-o grupă în care a jucat alături de Elveţia şi Iugoslavia. Se calificau primele două echipe, iar în primul meci cele două echipe au făcut egal, 2-2, după care a urmat partida României, contra Elveţiei. La Berna, „tricolorii” au scos un eroic 2-2, însă la cîteva zile au pierdut meciul la masa verde, deoarece l-au folosit pe Stefan Dobay, care jucase înainte pentru Ungaria şi încă nu depăşise termenul după care avea dreptul să joace la altă naţională. Astfel, pe hârtie a fost 2-0 pentru Elveţia şi numai o victorie împotriva Iugoslaviei ne trimitea la Mondiale.

20.000 de oameni s-au înghesuit la 29 aprilie 1934, pe stadionul ONEF din Bucureşti (ulterior numit Republicii şi demolat în 1980 pentru că era prea aproape de nou construita Casa Poporului) ca să-i suţină pe „tricolori” în meciul cu Iugoslavia. România era o echipă formată în majoritate din fotbalişti de origine maghiară şi aproape toţi jucau la echipe din Vestul ţării, precum Ripensia, RGMT Timişoara ori Crişana Oradea.

Desfăşurarea meciului a fost dramatică. Ai noştrii au condus cu 1-0, gol Schwartz (min.38), sârbii au egalat prin Kragici (min.71), dar Dobay (min.74), poreclit „Calul”, pentru stilul galopant în care alerga, a marcat golul calificării, la capătul unui meci în care Iugoslavia a avut opt !!! bare.

Şansa din preliminarii s-a irosit însă la turneul final, unde în primul tur, România a întîlnit Cehoslovacia, echipă care urma să ajungă în ultimul act al competiţiei. Deşi am condus cu 1-0 în minutul 10, gol Dobay, şi am intrat în avantaj la pauză, adversarii au întors rezultatul în repriza secundă şi s-au calificat mai departe. În clasamentul final al competiţiei, România s-a clasat pe locul 12 din 16, înaintea Egiptului, Braziliei, Belgiei şi Statelor Unite.

Special pentru turneul final şeful fotbaului românesc de atunci, secretarul general al FRF, Octav Luchide, l-a cooptat în stafful naţionalei pe antrenorul austriac Josef Uridil. Acesta fusese un apreciat fotbalist la Rapid Viena, dar avea şi spirit de afaceri. Îşi făcuse propria marcă de bere Uridil, dar şi un brand de zahăr, Kracheln, care mergeau foarte bine. Figură extrem de populară în capitala Austriei, Uridil a jucat propriul rol într-un muzical intitulat „Heute spielt der Uridil” (Astăzi, Uridil joacă) aparţinând lui Hermann Leopoldi, un cunoscut autor de cabaret, din Viena. Federaţia l-a chemat pe Uridil la naţională, sperând că acesta va aduce un ceva în plus, mai ales în plan moral, deoarece austriacul lucra după deviza:“Odihnă, viaţă liniştită şi 30 de minute de cultură fizică pe zi. De asta are nevoie echipa”.

Uridil a stat pe banca tehnică a României la meciul cu Cehoslovacia, dar istoria l-a consemnat ca antrenor pe selecţionerul Costel Rădulescu, cel care condusese România şi la CM din 1930. Oricum, după acel meci, Josef Uridil s-a întors în ţara natală, continuându-şi activitatea de antrenor timp de 20 de ani.

Echipa României în meciul cu Cehoslovacia:Sus:Costel Rădulescu (selecţioner), Kotormany, Deheleanu, Albu, Dobay, Morawetz, Sepi, Vogl, Kovaci, Bodola, Bindea, Josef Uridil (antrenor) Jos:Zombory

11 jucători din lotul deplasat de România la Mondiale jucau la echipe din Timişoara

Giussepe Meazza, „Pele” al italienilor Dincolo de intervenţia lui Mussolini, Italia Mondialului din 1934 era o echipă puternică, cu jucători extrem de valoroşi. Liderul ei a fost legendarul Giuseppe Meazza, cel în cinstea căruia Internazionale Milano a dat numele stadionului pe care îşi joacă meciurile de acasă. Meazza sau Peppino era un atacant care avea o tehnică ce putea fi comparată cu cea a lui Pele. „Cu el pe teren, plecam de la 1-0” a mărturisit selecţionerul Vittorio Pozzo, omul care a adus Italiei două titluri mondiale.

Peppino a dat doar două goluri la turneul final, însă l-a marcat pe cel decisiv din partida cu Spania, considerată adevărata finală a competiţiei, chiar dacă meciul s-a jucat în sferturi. Iniţial, Italia-Spania a fost 1-1, dar meciul s-a rejucat a doua zi, pentru că nu exista regula penaltyurilor, ci doar cea a prelungirilor. A doua zi, Italia a învins cu 1-0, prin golul lui Meazza. A devenit cu adevărat erou în finala contra Cehoslovaciei, scor 2-1, deoarece în minutul 95, deşi accidentat, a recuperat o minge la mijlocul terenului şi a creeat faza din care Italia a punctat prin Schiavio, golul victoriei. Celălalt gol al italienilor fusese marcat de Orsi, unul dintre argentinienii naturalizaţi de Mussolini, în vreme ce pentru cehoslovaci punctase Puc, omul care ne dăduse şi nouă goluri în optimi.

Cehoslovacia s-a consolat cu medalia de argint şi a dat golgheterul competiţiei. Oldrich Nejedly a marcat de cinci ori dar nu s-a putut bucura de trofeu, întrucât FIFA l-a recunoscut abia în 2006, la 16 ani după ce murise. Statisticile anterioare arătaseră că el ar fi marcat doar patru goluri şi de aceea fusese nevoit să împartă titlul cu neamţul Conen şi italianul Schiavio.

33 de goluri în 53 de meciuri a marcat Meazza pentru Italia, fiind al doilea cel mai bun marcator al naţionalei azzure din toate timpurile

Statistici:

• Perioada turneului final:27 mai-10 iunie 1934
• Echipe participante:Italia, Cehoslovacia, Germania, Austria, Spania, Ungaria, Elveţia, Suedia, Franţa, Argentina, Olanda, România, Egipt, Brazilia, Belgia, SUA (în ordinea clasării finale)
• Finala mare:Italia-Cehoslovacia 2-1 (după prelungiri)
• Finala mică:Germania – Austria 3-2
• Meciuri jucate:17
• Goluri înscrise:70 (media 4, 1 pe meci)
• Audienţă totală:363.000 spectatori (media 21.352 pe meci)
• Golgheter:Oldrich Nedjely (Cehoslovacia) 5 goluri

Lotul României:Portari:Stanislau Konrad (CA Timişoara), Adalbert Pullock (Crişana Oradea), William Zombory II (Ripensia Timişoara)

Fundaşi:Gheorghe Albu (Venus Bucureşti), Rudolf Burger (Ripensia Timişoara), Emeric Vogl (Juventus Bucureşti), Alexandru Cuedan (Rapid Bucureşti), Lazăr Sfera (U Cluj)

Mijlocaşi:Vasile Deheleanu (Ripensia Timişoara), Alexandru Juhasz (Juventus Bucureşti), Rudolf Kotormany (Ripensia Timişoara), Ivan Morawetz (RGMA Timişoara), Carol Weichwelt (CA Oradea)

Atacanţi:Iuliu Baratki (Crişana Oradea), Silviu Bindea (Ripensia Timişoara), Nicolae Kovacs (RipensiaTimişoara), Iuliu Bodola (CA Oradea), Gheorghe Ciolac (Ripensia Timişoara), Ştefan Klimek (ILSA Timişoara), Graţian Sepi (U Cluj), Alexandru Schwartz (Ripensia Timişoara)

Antrenor:Costel Rădulescu Burger, Vogl, Kovacs şi antrenorul Costel Rădulescu au participat şi la CM din 1930 

Sursa:www.adevarul.ro