1917: Anul când soldații au refuzat războiul și au ales revoluția

Pe două mari fronturi din Europa, dar și în alte zone ale lumii, doi coloși numiți Antanta și Puterile Centrale s-au înfruntat în urmă cu o sută de ani într-o încleștare pe viață și pe moarte. Începând din 1914, vreme de trei ani, 30 de milioane de oameni au stat față în față și, în fiecare zi, și-au aruncat unii asupra altora obuze, gloanțe și grenade. Balanța victoriei sau înfrângerii a fost mereu înclinată: se părea că războiul va fi câștigat de Puterile Centrale, dar, imediat, rezultatul se schimba și victoria Antantei se arăta ca fiind iminentă. De fapt, era un război de uzură și risipă inutilă: a nervilor, a resurselor, a vieții a milioane de indivizi. Acesta a fost contextul în care a început cel de-al treilea an al Marelui Război, anul 1917.

Anul 1917 a fost anul în care s-a folosit des cuvântul pace: a fost pe buzele soldaților din tranșee, al civililor din spatele frontului, al liderilor militari și factorilor politici. Cel mai important demers a fost cel al președintelui SUA, Woodrow Wilson, care, în data de 18 decembrie 1916, a adresat o notă către ambasadele statelor beligerante, întrebându-le care le sunt condițiile pentru încheierea păcii și oferindu-se să le fie mediator. Germania a respins imediat oferta, iar istoricii au sesizat rapid și de ce: ocuparea Bucureștiului în luna decembrie 1916 a creat euforie la vârful clasei politice și a elitei militare germane. Victoria era aproape. Și Antanta a respins oferta bazându-se pe succesul militar de la Verdun și pe declinarea arogantă a ofertei de pace de către Germania. 

Pacea fără victorie

 În ziua de 22 ianuarie 1917, președintele Wilson și-a continuat demersul pacifist rostind în fața Congresului SUA un discurs despre care s-a spus că a fost cel mai important al carierei sale politice: „trebuie să fie o pace fără victorie… numai o pace între egali poate fi durabilă¹”. Profetice cuvinte, dacă ne gândim la consecințele păcii de la sfârșitul Primului Război Mondial, care, așa cum se cunoaște, au contribuit la generarea unui nou război. Mare parte dintre ideile enunțate aici au fost cuprinse în documentul celor 14 puncte care au trasat direcțiile Păcii de la Versailles. Congresmenii au apreciat mesajul lui Wilson, dar au existat și sceptici. „Președintele crede că este președintele lumii…” a fost replica acidă a senatorului Francis Warren². Cu toate că ideile președintelui american nu au avut ecoul scontat, ele au contribuit, într-o mare măsură, la cristalizarea tot mai puternică a vocilor europene care doreau pacea. Paradoxal, chiar promotorul ideii de pace avea să fie nevoit, câteva luni mai târziu, să declare război Puterilor Centrale.

2 aprilie 1917: Președintele SUA, Woodrow Wilson, se adresează Congresului cerându-i să declare război Germaniei. Ilustrație din ziarul francez „Le petit journal” 

O altă încercare de pace a fost generată de către Austro-Ungaria. Ministrul de Externe, Ottokar Czernin, a purtat, în aprilie 1917, negocieri cu SUA, solicitând americanilor să medieze pe lângă Antanta asupra termenilor unei păci care să prevadă întoarcerea la situația granițelor din 1914. Intrarea SUA în război, pe 6 aprilie, a condus la eșuarea tratativelor. Noul împărat, Carol I, a sesizat pericolul prăbușirii Austro-Ungariei și, de aceea, a încercat să împiedice acest proces. El s-a implicat „în această negociere” a păcii însărcinându-l pe cumnatul său, prințul Sixtus de Bourbon-Parma, ofițer în armata belgiană, să poarte discuții pe marginea unui acord de pace cu Franța. Inițial, Franța și Marea Britanie au fost de acord, realizând că încheierea unei păci separate cu Austro-Ungaria ar fi putut genera prăbușirea rapidă a Germaniei. Italia s-a opus. A motivat că revendicările sale teritoriale față de Austro-Ungaria trebuie să fie acceptate, altfel țara va fi cuprinsă de revoluție și va ieși din coaliție. Poziția intransigentă a italienilor a determinat eșuarea tratativelor.

 În august 1917, un nou apel pentru pace a venit de la Papa Benedict al XV-lea. Papa a cerut o pace în care să se revină la granițele din 1914, fără victorie și fără despăgubiri de război. Și acest demers a eșuat. Rezultate similare au avut și tatonările diplomatice dintre Germania, pe de o parte, și Franța și Anglia, pe de altă parte. Mai mult succes au avut negocierile purtate de Germania cu Rusia. Izbucnirea revoluției la Petrograd a fost o breșă pe care germanii au speculat-o. Inițial fără succes pentru că noul guvern și-a menținut angajamentele internaționale față de Antanta. Venirea bolșevicilor la putere a dovedit că strategia susținerii revoluției bolșevice și continuarea negocierii cu Rusia a fost o mutare câștigătoare: la finalul anului 1917, frontul de est s-a prăbușit.

Rămâne întrebarea de ce au eșuat tentativele de pace? Motivul a fost simplu: fiecare parte beligerantă a crezut că este aproape de victorie! De ce să închei pace și să te lipsești de laurii și beneficiile victoriei? Au existat și temeri ascunse și calcule ale liderilor politici că statele lor își vor pierde puterea și influența. Din acest motiv, pacea nu a mai avut nicio șansă. Chiar dacă tentativele de încheiere a păcii au eșuat, discuțiile din anul 1917 au avut un mare merit: au contribuit la conturarea ideilor și principiilor care vor fi vehiculate în cadrul viitoarei conferințe de pace.

Tabloul anului 1917: Războiul submarin total, ofensive eșuate, soldați demoralizați, armate în disoluție, revoluții în desfășurare 

Din punct de vedere militar, 1917 nu a fost anul unor victorii spectaculoase, ori al unor bătălii hotărâtoare, cu toate că strategii și comandanții militari au dorit acest fapt. A fost un an indecis și tulbure, cu câștiguri și pierderi, cu schimbări de situații care păreau să aducă avantajul unei părți sau a alteia. Războiul submarin, intrarea SUA în război, în aprilie, dar și a Greciei în iunie 1917, prăbușirea Rusiei, sunt elemente care întăresc ideea de mai sus. 

 Pe 9 ianuarie 1917, împăratul Germaniei a aprobat începerea războiului submarin total, în scopul de a bloca aprovizionarea Angliei și, prin aceasta, de a o scoate din conflict. Evaluarea germană s-a bazat și pe faptul că singurul stat neutru care conta, SUA, nu dispunea de o armată puternică, iar posibila reacție ar fi fost doar un sprijin financiar mai consistent pentru Anglia. Războiul submarin total însemna că submarinele germane vor ataca orice navă care face comerț cu Anglia. Vestea a căzut ca un trăznet, iar primele acțiuni ale submarinelor păreau că și-au atins scopul: foarte multe nave englezești au fost scufundate în primele săptămâni.

Țările neutre, de frică, și-au ținut navele în porturi, aprovizionarea Angliei având de suferit. Acțiunile germane au generat o mare îngrijorare la Londra. Lordul Jellicoe, comandantul flotei engleze, a declarat: „dacă noi continuăm să pierdem în ritmul ăsta, vom pierde războiul³”. Estimările englezilor arătau că evenimentul nedorit al finalului războiului s-ar fi putut produce în noiembrie. Acest fapt nu s-a întâmplat pentru că, la sfârșitul lunii aprilie 1917, englezii au decis ca toate convoaiele care transportă produse să fie însoțite de nave de război, submarine, avioane. Efectul direct al acestei măsuri a fost minimalizarea pierderilor. Germanii au realizat că atacurile lor nu și-au produs efectul scontat, iar o consecință a acestora a fost declarația de război a SUA față de Germania la 6 aprilie 1917.

Intrarea SUA în război nu a provocat entuziasm în spațiul american. Au fost împotrivă pacifiștii, socialiștii, sindicaliștii revoluționarii, bisericile, irlando-americanii, progermanii. Societatea americană era una bulversată: armata era prea mică, economia încă nu era trecută pe picior de război. Mobilizarea societății mai durează. Din acest motiv, prezența în Europa în 1917 a fost mai mult una simbolică. Până în noiembrie, numai 80.000 de oameni au ajuns în Franța. Adevărata forță a armatei și mașinii de război americane s-a văzut în anul următor.

Raportul dintre resursele umane și materiale ale Antantei și Puterilor Centrale în cel de-al treilea an al Marelui Război ne arată superioritatea resurselor Antantei: 17.312.000 soldați față de 10.610.000, artileria de câmp numără 19.465 piese față de 14.730, mitraliere - 67.276 față de 20.042, avioane 3163 față de 1500⁴.

Pe fondul unui optimism excesiv, în 1917, Antanta încearcă ofensive decisive pe frontul de vest, dar și pe cel de est. Vimy Ridge, Arras, Chemin de Dames, Cambray, Passchendaele, Galiția, Moldova sunt locurile cele mai importante unde se derulează mari bătălii în intervalul aprilie-noiembrie 1917.

În ceea ce privește modul de purtare a războiului, acesta este identic celui din 1916 – un război de poziții, de uzură. Ceea ce este interesant este că, în acest an, se impune o nouă armă – tancul. Este cunoscut faptul că tancurile au fost folosite pentru prima dată în anul 1916 de către englezi, dar fără un efect decisiv asupra luptelor. Între timp, ele au fost îmbunătățite și, pe 20 noiembrie 1917, la Cambrai, 380 de tancuri engleze Mark IV au creat o puternică breșă în zona germană, demonstrând eficacitatea și potențialul acestei arme.

Pe frontul de vest, în lunile februarie și martie, germanii declanșează pe teritoriul francez operațiunea Alberich, prin care se retrag strategic 40 de km din zona de conflict, pe o nouă linie defensivă. În retragere, ei au distrus toate așezările din zonă, iar populația a fost deportată și folosită la diverse munci⁵. Brutalitatea distrugerilor de aici avea să fie folosită, în discuțiile Conferinței de Pace de la Versailles, ca argument pentru solicitarea de către partea franceză a despăgubirilor de război.

Tactica germană s-a dovedit a fi una bună. Englezii au crezut că retragerea este provocată de pierderile generate de bătălia de pe Somme din 1916. De aceea, generalul Douglas Haig, comandantul trupelor britanice, a luat decizia de a declanșa, în luna aprilie, alături de aliații din Commonwealth, o serie de atacuri. Și francezii încep acțiuni împotriva germanilor, cumva bazându-se pe aceeași logică respingerea germanilor la Verdun în anul 1916. Ei au crezut că acum, în 1917, pot obține o victorie categorică.

Robert Nivelle, generalul care a produs revolta armatei franceze 

Robert Nivelle a fost unul dintre generalii importanți ai armatei franceze din timpul Primului Război Mondial. În anul 1916, el s-a remarcat prin respingerea ofensivei germane de la Verdun, recuperarea fortului Douaumont, fapt care i-a adus un imens prestigiu în rândurile soldaților și elitei militare franceze și britanice. În primăvara anului 1917, acesta a propus și inițiat o mare ofensivă împotriva germanilor. Un Consiliu de Război, desfășurat în 6 aprilie 1917, la Compiegne, i-a aprobat lui Nivelle declanșarea unei ofensive, în baza promisiunilor acestuia că va obține o victorie decisivă asupra germanilor în 48 de ore. Aceeași promisiune a făcut-o și soldaților.

Ofensiva lui Nivelle începe pe 16 aprilie în zona Chemin de Dames, iar luptele au durat până pe 20 aprilie. Rezultatul a fost un dezastru pentru armata franceză – 120.000 de morți și dispăruți⁶. Robert Nivelle este înlocuit, o lună mai târziu, de la comanda armatei cu generalul Petain. Efectul eșecului ofensivei Nivelle asupra moralului trupelor și societății franceze a fost devastator. A generat o indisciplină colectivă în armata franceză, 50.000 de soldați refuzând să mai lupte și să mai asculte de ofițerii lor⁷. Soldații acuzau risipa inutilă de vieți făcută doar pentru orgoliul unor comandanți și cu niște rezultate militare submediocre. Revoluția plutește în aer, iar nemulțumirea societății franceze este generală. Toți se întreabă: de ce suntem în război?

20 noiembrie 1917, Cambrai: 380 de tancuri engleze Mark IV produc o spărtură însemnată în frontul german

Iată o scrisoare a unui soldat francez din Regimentul 36 Infanterie către deputatul său: „noi refuzăm să luptăm nu pentru a aduce revoluția ci mai mult pentru a atrage atenția guvernului și a-l face să înțeleagă că noi suntem oameni, și nu animale care sunt duse la abator să fie măcelărite, ceea ce vrem să facă guvernul este să-și facă datoria fața de noi și de aceea noi cerem pace...⁸” Măsurile guvernului au fost înțelepte: trupele care au refuzat să lupte au fost trimise în refacere, nu au mai fost luate inițiative militare. Greul frontului francez în perioada iunie-noiembrie a căzut asupra trupelor engleze. Chiar dacă guvernul a sancționat indisciplina soldaților, măsurile represive au fost moderate. Au fost trimiși în judecată pentru nesupunere 3.000 de soldați, 500 au fost condamnați la moarte, iar dintre aceștia doar 49 de soldați au fost executați⁹.

Anul 1917 a fost, fără îndoială, anul refuzului războiului. Cazul francez nu a fost singular pe frontul de vest. Și englezii sunt exasperați de uriașele jertfe umane, iar Douglas Haig avea să-și primească, după război, titlul de „măcelarul de pe Somme”, urmare a deciziilor sale de a risipi inutil viețile soldaților săi. Anul se termină cu dezastrul de la Caporetto. Armata italiană este înfrântă, căci o mare parte din soldați – 300.000 – nu mai doresc să lupte și cad prizonieri cu ușurință sau dezertează. Trei ani de război și niciun orizont de pace erau prea mult pentru bieții oameni.

1917: Iarna napilor și a revoluției ruse 

Tensiuni sunt și în spațiul german și austro-ungar. Ele apar, preponderent, în spatele frontului. În memoria germană a Primului Război Mondial, iarna anului 1916/1917 rămâne sub numele de „iarna napilor”¹⁰, pentru că napii au reprezentat alimentul principal al populației civile. La Berlin, Hamburg și Leipzig, dar și la Viena, au loc greve și răscoale ale populației nemulțumite de lipsa alimentelor. În Franța se introduc așa numitele „zile fără carne”, aceasta fiind o evidentă expresie a crizei alimentare care răvășește continentul. Tot mai mulți se întreabă: la ce ne folosește acest război și unde duce el? În Europa, mișcarea socialistă prinde aripi. În spatele ei, se ascund revoluțiile și dictaturile care se vor instala în Rusia, Germania, Ungaria și vor declanșa războiul de după război.

Pe frontul de est, primele luni ale anului 1917 nu au dinamica celor de pe frontul de vest. Interesante sunt, fără îndoială, mișcările din spatele frontului, din Rusia. La Petrograd, în ziua de 19 februarie 1917, guvernul anunță că, de la 1 martie, va introduce raționalizarea consumului de pâine, măsura venind în același timp cu închiderea unor fabrici din cauza lipsei combustibilului. O scânteie face ca, aici, pe 23 februarie, să înceapă proteste ale populației. O zi mai târziu, 200.000 de muncitori se alătură protestelor. Măsurile represive ale guvernului nu calmează spiritele, ci doar generează o solidarizare a trupelor cu protestatarii. Pe 2 martie, țarul Nicolae al II-lea abdică.

S-a instaurat, rapid, un guvern provizoriu care, prin vocea ministrului său de externe, Pavel Miliukov, a anunțat, pe 4 martie, respectarea angajamentelor internaționale față de Antanta. Este același guvern care a inițiat așa numita ofensivă Kerensky din iulie. Ofensiva avea să se dovedească un dezastru. Armata rusă, intoxicată de ideile bolșevice, refuză să mai lupte, nesupunerea și dezertările devenind practici cotidiene. Cifrele sunt concludente: în intervalul dintre martie și mai 1917, între 400.000-700.000 de soldați din garnizoanele din spatele frontului se volatilizează¹¹. E o țară prea mare ca să fie găsiți și pedepsiți. S-a ajuns la situația în care, pentru a motiva soldații să lupte, a fost creat un batalion de femei, supranumit „Batalionul Morții”, condus de Maria Bochkareva¹². Acest batalion trebuia să demonstreze că războiul nu e ceva greu, că și femeile pot lupta.

În lumea rusă, se simte tot mai clar nevoia de a se reinstaura ordinea în armată, iar clasa de mijloc, militarii, poliţiştii, dar și elitele sunt de acord cu acest fapt. În acest context, se produce, în vara anului 1917, tentativa de lovitură de stat a generalului Kornilov. Acesta este adeptul reinstaurării disciplinei, dar el eşuează în încercarea de a înlătura guvernul și pe Kerensky, care, disperat, acceptă să se sprijine pe grupările de stânga. Consecința este că haosul numit bolșevism pune stăpânire pe spațiul rus. Liderul menșevic, Youri Martov, avea să definească bolșevismul ca fiind „expresia politică a culturii de război și a violenței pe care o poartă asupra lor soldații țărani în anul 1917”¹³, căci armata rusă este cea mai mare armată de țărani din istorie – peste 14 milioane de oameni¹⁴. Câteva luni mai târziu, în data de 25 octombrie, începe revoluția bolșevică. Pe 26 octombrie, autoritățile revoluționare emit două decrete: Decretul asupra Păcii și Decretul asupra Pământului. Este momentul disoluției armatei ruse, al imperiului, dar și al prăbușirii frontului de est…

Ajunși la finalul anului 1917, contemporanii Marelui Război s-au găsit într-o situație paradoxală: războiul se prelungea, sfârșitul său nu părea apropiat și nici previzibil, Germania ieșea întărită din prăbușirea frontului de est, în urma abilului sprijin acordat lui Lenin și revoluției sale. Când se va opri războiul? Cine îl va câștiga? Erau întrebările ce se aflau pe buzele tuturor.

Fără îndoială, istoricul și cititorul de astăzi realizează că toate răspunsurile aveau să vină în 1918. Meritul anului 1917 este acela că acum au avut loc acțiuni care au anticipat cumva conturul evenimentelor din anii următori: pacea, crearea statelor naționale, destrămarea imperiilor, apariția dictaturilor și germenii a noi conflicte. Toate aceste consecințe i-au făcut pe istorici să denumească Marele Război drept evenimentul fondator al secolului XX. 

NOTE

1. Cf. http://www.firstworldwar.com/source/peacewithoutvictory.htm, accesat 20 mai 2017.
2. Cf. http://www.smithsonianmag.com/history/what-did-president-wilson-mean-when-he-called-peace-without-victory-100-years-ago-180961888/, accesat 20 mai 2017.
3. Encyclopedie de la Grande Guerre 1914-1918, Paris, Bayard, 2004, p. 420.
4. Roger Chickering, Imperial Germany and The Great War, Cambridge University Press,1998, p.197.
5. Cf. http://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/operation_alberich, accesat 20 mai 2017.
6. Francois Lagrange, Inventaire de la Grande Guerre, Paris, Universalis, 2005, p. 64.
7. John Horne, A companion to World War I, Blackwell Publishing, 2012, p.130.
8. Ibidem, p. 426.
9. Ibidem.
10. John Horne, op.cit.,p. 271.
11. Encyclopedie de la Grande Guerre 1914-1918, Paris, Bayard, 2004, p. 782.
12. John Horne, op. cit., p. 272.
13. Encyclopedie de la Grande Guerre 1914-1918, Paris, Bayard, 2004, p. 777.
14. Ibidem, p.778.