1817: Epidemia de holeră asediază Europa
Apariția holerei este localizată în India, într-o perioadă timpurie, a cărei dată nu poate fi stabilită cu exactitate. Există totuși referințe la ritualuri religioase antice, în Bengalul de Jos, practicate pentru a îndepărta ravagiile acestei boli, localnicii venerând ulterior o zeitate a holerei, care se bucura de mare faimă.
Acest fapt este semnalat, de pildă, în vestul Indiei, la Gujarat, prin prezența unui monolit datând din vremea lui Alexandru cel Mare, a cărui inscripție se referă aparent la holeră:
„Buzele albastre, fața rătăcită, ochii înfundați, stomacul căzut, membrele contractate și cruțate ca prin foc, acestea sunt semnele unei mari boli, care, invocată prin blestem preoțesc, se năpustește asupra celor viteji și-i seceră”.
Dovezi incontestabile care certifică statornicia holerei în spațiul Indiei sunt oferite de călătorii europeni, începând cu debarcarea lui Vasco da Gama pe coasta zonei Malabar în 1498, ori din descrierile portughezului Gaspar Correa, care menționa în 1503 o boală „care a lovit cu durere în burtă, unde un om nu rezista timp de opt ore”.
1817: explozie epidemică
Până în pragul secolului al XIX-lea, holera a migrat intermitent doar în ținuturile învecinate din est, sud-est și nord-est, atingând sporadic Birmania, Java, Ceylonul și chiar China. Anul 1817 marchează începutul unei noi ere în istoria holerei: atunci s-a declanșat prima explozie epidemică, boala manifestând tendința de a se extinde pe mai multe continente.
Fenomenul a fost determinat de un întreg complex de cauze, printre care o eventuală mutație în structura bacilului, dar o cauză importantă pare să fi fost înmulțirea deplasărilor individuale și colective pe trasee lungi și foarte lungi, efectuate cu o rapiditate superioară celei din trecutul destul de apropiat.
Europa începea confruntarea cu holera folosind un sistem de prevenție comun, o rețea internațională care includea două componente distincte, dar complementare. Astfel, toate țările europene care se învecinau cu Marea Mediterană aveau o politică de sănătate identică cu cea practicată în Franța, cu alte cuvinte: coasta europeană, Strâmtoarea Gibraltar către Albania otomană erau interzise tuturor navelor care veneau direct din Levant și Barbaria. Apoi: Imperiul Austriac și Republica Veneția aveau carantine, înființate în secolul al XVIII-lea, de-a lungul graniței terestre cu Imperiul Otoman, în Balcani, Europa Centrală de la coastele Albaniei până la malurile Nistrului, o supraveghere sanitară ce avea la bază puncte cu lazarete terestre, echivalente cu organizațiile maritime din Mediterana.
Cordon de carantină moldovo-valahă pe Dunărea Inferioară
În spațiul românesc, Regulamentul Organic impus Principatelor de către Rusia imperială introducea serviciile de carantină având la bază modelul germano-austriac al Polizeiwissenschaften și Polizartzneykunde, bazat mai ales pe celebra carte System einer vollständigen medicinischen Polizey a lui Johan Peter Frank și pe tiparul administrativ creat de Școala vieneză de medicină. Sistemul se afla sub conducerea unui Protomedicus, de regulă medic personal al împăratului, regelui sau principelui, acesta concentrând puterile sanitar-medicale, văzute ca acoperind și controlând întregul corp statal.
Rusia folosea însă un alt sistem de carantină, bazat pe modelul marseillez, considerat cel mai sofisticat din perioada de început a secolului al XIX-lea. Înființarea cordonului de carantină moldo-valahă pe Dunărea Inferioară, în 1830, a fost justificată de o epidemie de ciumă devastatoare, care a coincis cu războiul ruso-turc din 1828-1829. Dar tocmai când se discuta realizarea unui sistem de supraveghere antiepidemică permanent, epidemia s-a încheiat.
Vase-spital pe râul Volga, utilizate pentru tratarea bolnavilor de holeră la Nijni Novgorod, cca. 1892
Autoritățile ruse, care au preluat conducerea principatelor române, au insistat asupra stabilirii punctelor permanente de carantină și a stațiilor de la granița cu Dunărea. Fără îndoială, această măsură nu avea doar scopul protejării Ţării Românești și a Moldovei de o altă contagiune, dar avea și rolul să sublinieze separarea lor de Imperiul Otoman.
Trebuie menționat şi că, în prima fază de funcționare a carantinelor, acestea au fost coordonate de oficiali ruşi (cadrele româneşti trebuiau să se familiarizeze întâi cu regulile sanitare). Treptat, după retragerea administrației și a trupelor rusești, oficiali locali au preluat conducerea întregului cordon sanitar.