160 de ani de libertate. De la robii Domnului la ţiganii nimănui
ANIVERSARE Pe 20 februarie 2016 s-au împlinit 160 de ani de la momentul desfiinţării robiei în Principatele Române. După cinci secole de Ev Mediu greu, în 1856, romii erau oameni liberi, fără de stăpân.
„Musă ce lui Omir odinioară/ Cântaşi Vatrahomiomahia, / Cântă şi mie, fii bunişoară, / Toate câte făcu ţigănia, / Când Vlad Vodă îi dede slobozie, / Arme ş-olaturi de moşie“. Aşa începe Ioan Budai-Deleanu epopeea română „Ţiganiada“ − „izvoditură noao şi orighinală românească“, cum o numea scriitorul ardelean, cu puternice accente antifeudale şi anticlericale − ce spune povestea ţiganilor uniţi sub arme de Vlad Ţepeş pentru a ţine piept oştirilor otomane păgâne. Oastea ţiganilor, unită în spirit de datoria faţă de glia părintească şi de speranţa eliberării, e aşezată între Flămânda şi Inimoasa − căci, mai degrabă, foamea şi curajul îi mânau pe oameni de acasă. Aşa mergeau lucrurile în Evul Mediu.
Cei mai buni meşteşugari
„Ţiganiada“ lui Budai-Deleanu avea loc, fictiv, în secolul al XV-lea − la aproape un secol şi jumătate distanţă de momentul în care, istoric, s-a convenit că au sosit ţiganii în Europa şi în spaţiul românesc. Nicolae Iorga susţinea că aceştia au ajuns în Europa în timpul invaziilor mongole şi tătare, fiind luaţi ostatici de către regii europeni, după înfrângerea hoardelor invadatoare. Totuşi, primele atestări documentare care indică prezenţa ţiganilor în spaţiul românesc datează din 1385 şi 1387 şi fac referire la două donaţii, către mănăstirea Tismana, respectiv către mănăstirea Vodiţa. Printre bunurile donate se numără:„satul Jidovstiţa, livezile din Bahnino, morile de pe Bistriţa şi 40 de familii de ţigani“. Aşadar, acesta era statutul ţiganilor aşezaţi în Ţările Române, de robi. Puteau fi vânduţi şi cumpăraţi ori schimbaţi. Erau marfă.
Momentul exact al instituirii stării de robie nu este cunoscut, însă motivaţiile au putut fi înţelese de către istorici şi sunt, mai degrabă, de natură economică. „Ţăranii nu erau destul de numeroşi şi, mai ales, nu erau atât de buni artizani ca ţiganii, care practicau tot felul de meşteşuguri, îndeosebi pe cele de fierari, zidari şi cărămidari. [...] În vreme ce majoritatea statelor europene îi alungau pe ţigani dincolo de graniţele lor, cele două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească, le-au interzis să părăsească teritoriul şi i-au luat în robie“, explică cercetătoarea franceză Emmanuelle Pons în lucrarea „De la robie la asimilare“.
Robii Domnului şi ceilalţi
Într-o societate predominant agrară şi cu discrepanţe socio-economice majore, numai Domnia, mănăstirile şi boierii puteau deţine robi. Ţiganii Domnului erau cei mai numeroşi şi cuprindeau patru categorii de ţigani liberi să umble prin ţară − zlătarii, ursarii, lingurarii şi lăieşii. Deşi nomazi, toţi plăteau un bir anual către stat. După Domn, mănăstirile erau cel mai mare proprietar de robi. Fie erau cumpăraţi la licitaţii, fie veneau din donaţii din partea Domnului sau a boierilor în căutare de iertare a păcatelor. Stăpânii − mănăstiri şi boieri deopotrivă − se bucurau de toate talentele acestor robi, cu îndeletniciri diverse:agricultori, sticlari, căldărari, ţesători, blănari, bucătari şi numeroşi lăutari.
Viaţa la stăpân era aspră. Abuzurile nu erau situaţii ieşite din comun. Mihail Kogălniceanu, care a scris prima lucrare despre viaţa ţiganilor din Principate, în 1837, a documentat şi caznele la care erau supuşi. „Acest soi de tortură crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi umerii“, scria Kogălniceanu. Aşa mergeau lucrurile în zorii epocii moderne.
„O absolv de robie“
Totuşi, dacă robul era cuviincios şi loial stăpânului, situaţia se schimba. Boierul putea emite un act de emancipare prin care elibera un rob. „Eu, subsemnatul, declar prin prezenta că ţiganca Maria, fiica lui Dumitru Cracău şi urmaşă a robilor moşteniţi de la părinţii mei, văduvă de la moartea soţului său, pentru că m-a servit cu devotament şi afecţiune din copilărie şi în timpul creşterii sale în casa mea, punându-şi tot sufletul în munca sa, în aşa fel încât întotdeauna şi-a atras recunoştinţa mea şi a soţiei mele:prin prezentul act pe care i-l înmânez, o absolv de robie şi o autorizez să plece unde şi când va vrea;atâta timp cât va dori să rămână în casa mea, ea se va bucura, fără cea mai mică problemă, de camera sa şi de mâncarea zilnică, ca toate celelalte roabe din această casă. Asta va servi ca exemplu şi fiului său − Dincă − care, dacă se va purta ca mama lui, va fi eliberat la timpul său“, scria, de pildă, logofătul Dimitrie Canta, pe 8 iunie 1849. Treptat, sub influenţa Iluminismului european, unii boieri au început să elibereze sclavii. De exemplu, Ion Câmpineanu a fost unul dintre boierii care şi-au eliberat robii timpuriu, din 1834.