100 de ani de la Marele Război, Episodul 9. Eroii naţionali. Mitul generalului providenţial: „Trăiască tata Averescu!“
Marii generali ai României au ieşit din Marele Război cu o strălucitoare aură de eroi. Au intrat în panteonul naţional drept marii salvatori, făuritorii de fapte de arme legendare. Dar nu există un portret-robot unic al eroului. Două exemple:generalul Prezan, fire echilibrată şi marţială, şi generalul Averescu, înţelept şi grijuliu, dar vanitos şi pătimaş-a căzut victima propriului său mit. Greşeala fatală:a intrat în politică.
„30 august 1916, Sfântul Alexandru. Aproape la toate felicitările ce primesc, mi se spune că ochii tuturor sunt asupra mea, că toată nădejdea este în mine etc. etc.! Şi eu? Luat dela o Armată cu rol activ, am fost adus la o Armată, formată din trupe de adunătură şi cu un rol de corp de observaţie. Din această aşa zisă Armată, îndată după numirea mea în fruntea ei, mi s-a luat o Divizie şi astăzi alta. Aşadar, când eram la Nord mi s-au luat două Divizii şi au fost duse la Sud. Acum când sunt la Sud, mi se iau două Divizii şi se duc la Nord. În capul acestor trupe voiu putea răspunde oare aşteptărilor şi voiu putea justifica oare speranţele ce se pun în mine?!“, scria generalul Alexandru Averescu în jurnalul său „Notiţe zilnice din războiu (1916-1918)“. Era deznădăjduit, se simţea nedreptăţit de soartă – dar mai ales de Marele Cartier General –, parcă presimţea că anul se va încheia prost pentru el, deşi războiul abia începuse. Situaţia îi oferea, totuşi, un prilej de alint, de răsfăţ în propriile vanităţi. Carevasăzică, era conştient că este considerat speranţa dintâi a Armatei Române, că era trimis în chip de salvator acolo unde primejdia era mai mare, că avea un cuvânt de spus şi mână forte. Lui Alexandru Averescu îi plăcea să audă toate laudele, să strângă toate speranţele românilor în calităţile sale de mare strateg militar. Era cam orgolios.
Preludiu la nefericire
Existau numeroase motive care să clădească aroganţa ofiţerului român:era veteran al Războiului de Independenţă, absolvise ca şef de promoţie Şcoala Superioară de Război din Torino, se căsătorise cu Clotilda Caligaris, primadonă a Operei din Milano, vorbea fluent cinci limbi străine – cele de circulaţie:franceza, germana, rusa, italiana, engleza –, fusese ataşat militar la Berlin şi urcase ierarhic în armată până ce deţinuse funcţia de şef al Statului Major în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Era un self-made man, cum ar spune americanii – „ostaş ridicat prin vrednicia sa până la cele mai înalte trepte ale comandamentului şi ale răspunderii“, în cuvintele lui Gheorghe I. Brătianu. Totuşi, în războiul acesta nimic nu mergea cum ar fi trebuit. Averescu era mâhnit de deciziile Marelui Cartier General, din care nu făcea parte, deşi şi-ar fi dorit şi poate că ar fi meritat. Nu se putea mişca în voie, nu avea prea multe opţiuni de ripostă. Relaţiile sale cu puterea politică erau şubrede – nu se înţelegea prea bine nici cu premierul Ionel Brătianu, care îl simpatiza mai mult pe generalul Prezan, şi nici cu regele Ferdinand nu avea o legătură strânsă, situaţie care persista încă din timpul războiului balcanic. În zorii intrării României în Primul Război Mondial, când Averescu a fost chemat de la Craiova la conducerea Armatei a II-a, nota în jurnal:„Marele Cartier General dispusese printr-un ordin, din ziua de 17 August, să iau comanda trupelor care compun Armata a II-a încă din ziua de 18 VIII, dar prin directivele ce mi s-au dat în prima zi de mobilizare era hotărât ca, Comandamentul Armatei să se constitue abia în ziua a 6-a de mobilizare, adică la 20 August! Această anticipare, nejustificată şi nerealizabilă, este deja un indiciu de neastâmpăr şi nestatornicie la Marele Cartier General. Aş dori să fie singurul, adică primul şi ultimul“. Nu avea să fie aşa, iar Averescu va încerca în mod constant să-şi susţină propriile idei şi analize în faţa Marelui Cartier.
Necazurile
Campania din 1916 s-a anunţat a fi un eşec de la bun început – atât pentru Averescu, cât şi pentru România, mai ales că el era în măsură să influenţeze cursul războiului pe frontul românesc. După dezastrul de la Turtucaia, Ferdinand i-a cerut să plece de pe frontul din Carpaţi şi să preia comanda armatelor din sud, pentru a stabiliza acest front. Aşa s-a făcut că l-a prins ziua onomastică într-un mare necaz:nu era de acord cu strategia Marelui Stat Major şi totuşi trebuia să găsească soluţia salvatoare. A propus manevra de la Flămânda, de a acţiona pe teritoriul bulgar până la respingerea inamicului mult în Balcani şi unirea cu armata lui Sarrail din Salonic, şi a susţinut oprirea ofensivei în Transilvania. Suferea de acest mare neajuns:oamenii nu erau bine instruiţi, logistica de război nu era suficientă, avea nevoie de întăriri şi de tot sprijinul. Oricât de ingenios, planul său a fost oprit brusc de vremea ploioasă. N-a avut noroc. În acest timp, Puterile Centrale începuseră ofensiva în Ardeal, aşa că Averescu a fost retrimis la Armata a II-a, pe 25 septembrie 1916.