100 de ani de la Marele Război, Episodul 8. Războiul de zi cu zi: „Furau cazanele de pe foc, chiar dacă legumele şi carnea nu erau fierte bine“

În spatele istoriei mari, departe de front şi de cabinetele ministeriale, au fost oamenii simpli, civilii, nemobilizaţii. Istoriile lor mici şi individuale completează imaginea unei lumi încleştate în luptă. Faptul divers, memoria de scurtă durată, cancanurile şi întâmplările minore au fost, probabil, soclul pe care s-a aşezat marele tablou istoric al războiului.

Pe 28 octombrie/10 noiembrie 1916, la ora 7.00 dimineaţa, Vasile Bianu pleca din Galaţi către gara Barboşi. La ora 13.00 trecea trenul militar de Buzău, care venea din Moldova, mereu plin-ochi cu soldaţi. După 14 ore de călătorie cu trenul, Bianu ajungea la Buzău, unde fusese însărcinat să conducă Spitalul „I.C. Brătianu“ din judeţ. Vasile Bianu era medic primar chirurg şi a activat în zona Buzău-Galaţi-Focşani în perioada Primului Război Mondial. La spitalul din Buzău a găsit o situaţie grea:era suprapopulat – în loc de 40 de paturi, se înghesuiseră 70, toate ocupate de răniţi grav – şi veniseră ordine noi să preia toate operaţiile ce veneau de la celelalte spitale din oraş.

O zi din viaţa unui chirurg

„În timp de 24 de zile cât am stat în Buzău am făcut peste o sută de operaţiuni, între cari cele mai multe erau amputaţiuni (tăieri) de coapse, gambe, braţe şi antebraţe. Operaţiunile şi rănile în genere mergeau bine“, scria Bianu în volumul de memorii „Însemnări din Războiul României Mari“. Munca la spital în vreme de război era epuizantă şi toate ar fi fost suportate cu mai multă tărie dacă veştile de pe front erau mai fericite. „Munceam ziua fără preget de dimineaţa şi până seara, ca să dau alinare suferinzilor şi să vindec pe vitejii ţării, cu inima strânsă de durere;iar noaptea mă sbăteam şi mă svârcoleam până în zorii zilei fără să pot avea mai mult de o oră sau maximum două de somn, şi acela încărcat de visuri înspăimântătoare. Dimineaţa mă sculam obosit şi cu mintea greoaie şi mă duceam clătinându-mă la spital ca să aud vaietele şi gemetele răniţilor, cari curgeau din greu, şi să operez numai cu credinţa într-un viitor mai bun“, se confesa Bianu în memorii. Şi-aşa curgeau zilele mohorâte de război şi nopţile împânzite de insomnie şi gânduri negre. Şi-aşa sfârşirea sa emoţională şi fizică creştea pe măsură ce armatele inamice înaintau spre inima României.

Sezonul fugarilor

Încetul cu încetul a venit sezonul migrărilor. În prag de iarnă grea, oamenii fugeau din calea duşmanului care-ncotro, cu copii, cu toate cele trebuincioase în casă, cu căruţele, cu trenurile ori pe jos. Buzăul era nod de trecere spre Moldova, unde se refugiase şi guvernul român. „Trenurile erau îmbâcsite de călători, vagoanele arhipline, încărcate chiar şi pe acoperişurile lor de oameni de toate vârstele;mulţi erau acăţaţi de scări;chiar şi pe maşină, pe botul ei, pe tender, în toate colţurile pe unde se putea urca vedeai o mulţime de nenorociţi atârnând ca ciorchinele de struguri. Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi, vedeai pretutindenea. Trăsuri, căruţe trase de cai, cară cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi printre ele copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoiu în şireaguri neîntrerupte pe şoselele desfundate de ploaie care nu mai înceta, şi de urmele copitelor şi ale roţilor.“ Peste tot era jale şi vaiet, era prăpădul pe pământ şi Bianu se tot întrista.

Apoi, era şi problema mâncării. Nu se găseau de niciunele. Birturile din Buzău erau pline, încât nu găseai o masă liberă – „unii mâncau din picioare, dacă mai aveau ce mânca“, observa medicul mâhnit – şi când se înteţea foamea, oamenii îşi pierdeau răbdarea şi intrau cu forţa în bucătării şi luau tot ce găseau în cale – „chiar şi dacă carnea şi legumele nu erau încă fierte bine“. A păţit-o şi medicul Bianu, la sfârşitul lui noiembrie, când a călătorit de la Focşani la Buzău. În gară, nu a găsit decât doi covrigi şi a băut trei ceaiuri, căci era un frig aprig. După toată această agonie, a aflat că nemţii de la Ploieşti ajunseseră deja la Mizil, iar cei de la Nehoiu erau la Vipereşti:cu alte cuvinte, în două zile aveau să ocupe Buzăul. S-a reîntors la Focşani imediat. A ajuns înapoi după 29 de ore, timp în care nu găsise decât doi covrigi în gară la Focşani – la plecare.

Citește continuarea AICI

Mai multe