04.04.1944- Durerile unui oraș. Un București înjunghiat

Era marți, 1944, ora prânzului când Bucureștiul răsuna a alarme pregătitoare în cazul apariției atacurilor aeriene. Bucureștenii erau deja anunțați cu o zi în urmă că vor avea loc aceste alarme, însă activitățile vor avea aceeasi orânduire, fără nici o întrerupere. Ziarul de Dimineață le transmite că va fi un exercițiu de prealarmă, iar populația să-și vadă de treburi. 

Părea o zi obișnuită, o zi de primăvară ce încolțea în sufletul bucureștenilor și plimbările lor către bulivard, nimeni nu se aștepta că totul avea să se schimbe în decursul câtorva minute, iar Gara de Nord era obiectivul unui bombardament ce a lăsat răni peste București, un București înhumat în pulberea bombardamentelor.

Aproximativ 350 bombardiere de tip B-24 Liberator, ce aparțineau Forței 15 Aeriene a Statelor Unite ale Americii, ce tocmai sosea din sudul Italiei, avea ca scop distrugerea a trei zone bucureștene ca obiective: Gara de Nord, Atelierele CFR și triajul de la Chitila.

75 de ani de la atacurile aeriene ale SUA

Nimeni nu se aștepta la ce urma. Rândurile lui Mihail Sebastian, din Jurnalul său, sunt cele ce descriu poate, cel mai autentic, cu un simț acut al detaliului ziua din 1944.

„Patru zile după bombardament, orașul era în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Azi au început să circule, pe aici, pe colo, câteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraș nu are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcționează. Șiruri întregi de femei și copii cu găleți de apă vin, de la diverse puțuri sau cișmele unde se face coadă. Într-o oră (și nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraș cu un milion de locuitori, a fost paralizat în cele mai simple funcțiuni de viață. Numărul morților nu se cunoaște. Circulă cifrele cele mai contradictorii. Câteva sute? Câteva mii? 4200 spunea Rosetti alartăieri, dar nici asta nu este sigur.

Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița. De la gară la bulevardul Basarab, nici o casă, niciuna- nu a scăpat neatinsă. Priveliștea e sfârșietoare. Se mai dezgroapă încă morți. Se mai aud vaiete de sub dărămături. La un colț de stradă trei femei boceau, cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșâindu-și hainele, un cadavru carbonizat scos tocmai atunci de sub moluz.

Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua, plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.

Viziunea, atroce, de coșmar. Nu am făcut în stare să trec dincolo de Basarab - și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință. E ciudat că în timpul bombardamentului nu am avut deloc impresia că e ceva foarte serios.

La început crezusem că e un exercițiu. Pe urmă, când au început bubuiturile am crezut că sunt ale artileriei antiaeriene. Când am ieșit în curte, am văzut plutind numeroase hârtii colorate, și-am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decât manifeste(......)Abia mai târziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului”.

Sebastian amintește de Mari, tânăra manichiuristă, ce era așa de draguță, de tânără, și de curată ce o descrie ca o midinetă, dar grațioasă ca un copil, și cuminte ca o domnișoară de pensiune.

Când din miile de morți anonimi, unul poartă un obraz pe care îl cunoști, un zâmbet pe care l-ai văzut, moartea redevine ceva înfiorător de concret. (Mihail Sebastian, Jurnal)

Multe clădiri au fost dezmembrate, altele reconstruite, însă multe răni și-au lăsat amprenta pentru Bucureștiul prăfuit de timp, peste Bucureștiul ce încă suspină după unele vremuri apuse.