Calendar 25 aprilie: 1974 - „Revoluția garoafelor” a înlăturat regimul instaurat în Portugalia de Salazar
1566 - A murit Diane de Poitiers, faimoasa metresă a regelui Henric al II-lea al Franței (n. 1499).
1599 - S-a născut Oliver Cromwell, Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei (d. 1658).
1644 - A murit împăratul Chongzhen al Chinei, ultimul suveran al dinastiei Ming (n. 1611).
1707 - Bătălia de la Almansa: armatele franco-spaniole au învins trupele aliate ale Portugaliei, Angliei și Provinciile Unite, în timpul Războiului Succesiunii Spaniole.
1719 - A fost publicat „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe.
1792 - Claude Joseph Rouget de Lisle a compus „La Marseillaise” (imnul național al Franței).
1874 - S-a născut fizicianul italian Guglielmo Marconi, laureat al Premiului Nobel (d. 1937).
1901 - New York a devenit primul stat american în care posesorii de automobile au fost obligați să-și monteze plăcuțe de înmatriculare pe mașini.
1917 - S-a născut cântăreața americană Ella Fitzgerald (d. 1996).
1932 - S-a născut atleta Lia Manoliu, campioană olimpică la aruncarea discului și președinte al Comitetului Olimpic Român (d. 1998).
1974 - „Revoluția garoafelor” a înlăturat regimul fascist instaurat în Portugalia de Antonio de Oliveira Salazar și a deschis calea spre restaurarea democrației („Ziua libertății”).
Pe 25 aprilie 1974, armata portughezã, sau mai bine spus cei mai tineri membri ai corpului ofiţeresc, au declanşat o revoltã împotriva guvernului autoritar ce a condus în Portugalia din 1926. Lovitura de stat a surprins Europa şi Statele Unite şi a dus imediat la prabuşirea regimului autoritar. Nu au fost demonstraţii înainte de lovitura de stat, iar conducãtorii loviturii au rugat cetãţenii sã stea în case. In ciuda acestei rugãminţi, în câteva ore strãzile s-au umplut cu mulţi portughezi care celebrau acţiunea militarilor şi fãceau apel la forţele guvernului sã nu opunã rezistenţã loviturii de stat.
De asemenea, populaţia a oferit garoafe soldaţilor care au luat parte la lovitura de stat. Aceste flori au dat acţiunii de schimbare a regimului numele de “Revoluţia garoafelor roşii” . Roșul era culoarea simbolică a socialismului și comunismului, principalele tendințe ideologice ale insurgenților . Au murit patru persoane, fiind ucise de trupele guvernamentale, înainte ca regimul aflat la putere să predea conducerea statului, iar alte câteva persoane au mai căzut victime în decursul anului, în cadrul diverselor manifestaţii, proteste, dar per total revoluţia s-a caracterizat prin lipsa violenţei, iar succesul a cuprins Portugalia.
Evenimentele din Portugalia din 1974 au arătat că pot exista schimbări de regimuri dictatoriale şi fără vărsare de sânge atunci când masele se mobilizează. Avem de a face cu un exemplu uimitor în istorie, prin care succesorii dictatorului Salazar (preşedintele Americo Tomas şi prim-ministrul Marcelo Caetano) au fost înlăturaţi pe cale paşnică fără vărsare de sânge.
Dictatura în Portugalia a avut propriile caracteristici. Chiar dacã a început ca un regim militar în 1920, a devenit curând un regim civil autoritar de dreapta, sub ministeriatul lui Antonio Salazar din 1930 pânã în 1968, urmat de Marcello Caetano pânã în 1974. Portugalia a rezistat valului de decolonizãri din anii 1950-1960, dispariţia imperiilor coloniale fiind privitã cu groazã la Lisabona. In ciuda oprobiului internaţional şi a izolãrii crescânde, dictatorul portughez nu a fost în niciun caz pregãtit şi determinat sa urmeze modelul decolonizãrii. Salazar şi-a continuat regimul ce s-a legitimat conştient ca „întorcând spatele Europei”.
Pânã la sfârşitul deceniului 7, guvernul portughez a cheltuit aproape jumatate din PIB în susţinerea trupelor militare de peste 150000 oameni din Africa, iar aproximativ 1.3 milioane de oameni au emigrat, cauzând o îmbãtrânire a populaţiei, incapabilitate de a lucra pamântul eficient şi o lipsã acutã a forţei de muncã. Efectele au fost devastatoare la nivel economic, social, politic şi la nivelul cererilor militare.
Mobilizarea populaţiei-împreunã cu intervenţia deschisã şi neştiutã a puterilor europene şi a Statelor Unite ale Americii-au ajutat la salvarea Portugaliei de un potenţial rãzboi civil, şi au condus la acceptarea politicilor democratice şi la viitoarea integrare în Comunitãţile Europene. Pentru acea perioadã a fost o adevãratã dezvoltare cãci partide politice noi se constituie sau ies la ivealã, alegeri au loc, iar oamenii işi pot exprima punctele de vedere în favoarea unui regim constituţional, o democraţie în stil european. Portughezii nu au favorizat întoarcerea la un sistem autoritar de dreapta, nici nu au îmbrãţişat ideea unui regim autoritar de stânga, dupã cum a fost propus de puternicul Partid Comunist Portughez şi aliaţii lor.
Succesorul lui Salazar a promis o liberalizare a regimului şi o schimbare a situaţiei din Africa, dar niciun rezultat nu a fost vãzut. Totuşi, încurajatã pe ascuns de Statele Unite ale Americii, Portugalia a rezistat decolonizãrii. Deoarece nu a pus capãt rãzboiului şi nu a putut cãştiga încrederea liberalilor din opoziţie, regimul lui Caetano s-a retras în braţele salazariştilor. Intre timp, opoziţia a devenit mult mai deschisã şi puternicã, fiind alimentatã şi de situaţia economicã ce se deteriora rapid şi de grevele devenite un fenomen obişnuit.
In februarie 1974, António de Spínola, al doilea comandat al armatei portugheze şi fostul comandant al trupelor din Guineea-Bissau, a publicat “Portugalia şi Viitorul” (Portugal and the Future), o carte care critica politica africanã a regimului şi în care se preciza ca Portugalia nu va putea să-şi câştige războaiele coloniale singură . Publicarea cãrţii, care a fost în foarte scurt timp interzisã, a fost dovada publicã a faptului cã regimul nu mai putea sã se bazeze pe loialitatea armatei. Cei mai importanţi doi generali ai armatei, Spinola şi Generalul Costa Gomes, au refuzat sã-l mai susţinã public pe Caetano în problema colonialã şi au fost demişi, însã prea tãrziu. In mai puţin de o lunã guvernul era rãsturnat de armatã, iar Spinola ocupa funcţia de Preşedinte, preocupat fiind de sfârşitul Rãzboiului Colonial .
2005 - România și Bulgaria au semnat, la Luxemburg, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.