Bucureștiul lui N.T. Orășanu. „Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a orașului”

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Scriitorul și ziaristul satiric Nicolae T. Orăşanu (1833- 1890) este cunoscut drept nașul „mititeilor” și a altor ziceri gastronomice/politice care au făcut farmecul cafenelelor bucureștene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Însă, broșurile, pamfletele versificate și epigramele politice, prin care autorul radiografiază societatea românească surprinsă în proces de modernizare, îl recomandă mai ales ca un „sociolog avant la lettre” și un creator de mituri urbane.

Cu toate că și-a construit opera criticând virulent viața publică a Bucureștilor din acele vremuri schimbătoare, Orășanu recunoaște că: „...scriind păcate, vicii și rele,/ Care văz la alții în oraș la noi,/ Caut o-ndreptare la relele mele/ Din patimi străine lecuire voi”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

În „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea”, N. Iorga îi compune portretul: „Frumos, simpatic, vorbăreț, având totdeauna gluma la îndemână, risipind fără grijă un talent care era mult superior lucrărilor pe care le-a aruncat în fugă, fără să afle răgaz a scrie vreodată în adevăr, el ajunse unul dintre cei mai populari propagandiști, și prigonirile pe care trebuia să le îndure îl făcură și mai iubit de mulțimea din București, cu care semăna la suflet. Încă din vremea luptelor pentru Unire, versul lui răsuna în urechile tuturora.”

Scrierile sale nu au iertat nicio facțiune politică, fapt pentru care au fost interzise și i-au adus de câteva ori arestarea. Neobosit, Orășanu înființează gazetă după gazetă și publică broșură după broșură în încercarea de a ocoli cenzura (Spiriduș, Nichipercea, Opiniunea națională, Sarsailă, Ghimpele, Urzicătorul, Cucu, ș.a.). După 1866, aceasta își înmoaie tonalitatea pamfletară și predă ștafeta presei satirice altor personalități precum B.P. Hașdeu, I.L. Caragiale sau A. Bacalbașa.

Din perioada „unionistă” a autorului datează seria „Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a orașului” (1857-1858), nouă broșuri în versuri, în care Orășanu expune năravurile bucureștenilor, așa cum le observă în viața de zi cu zi, și evidențiază neajunsurile proiectelor de modernizare a capitalei la acea vreme. Prima intervenție este inspirată de Podul Mogoșoaiei, „podul nostru cel de fală/ de minune nivelat/” și „pentru care multe sume/ de hăpăi s-a tot mâncat/”, loc predilect de plimbare și de desfătare „al cetelor boierești”. Defilarea luxului este descrisă în detaliu: „Ici carete-nfricoșate,/ Cu armuri și cu livrele,/ Purtând dame delicate,/ Numa-n bruxel și-n dantele;/ Dincoaci mândre faetoane,/ Cu-armăsari ce mănânc’ foc,/ Ducând sprintene cocoane/ Ce n-au stare la un loc./ Mai dincoace birji frumoase/ Și-odoroage pe cât vrei,/ Cabriolete luxoase/ Și-armăsari ca niște zmei.”

Fiecare scenă care se derulează în fața ochilor poetului devine prilej de analiză a relațiilor interumane sau de reflecție asupra moravurilor în proces de „democratizare”, îmbrăcând haina unui umor pilduitor. Broșurile sunt scrise spre deliciul publicului, făcând trimitere către personaje din viața mahalalei a căror identitate se ascunde în spatele inițialelor, sau situații care sfidează normele sociale. Câteva teme recurente țes trama povestirilor: adulter, divorț, femeia desfrânată, fiul risipitor, ș.a. Printre acestea, poetul presară diatribe contra orânduirii, împotriva „oamenilor mici la suflet”, reflectă asupra condiției poetului sau reglează conturi personale cu un “autor mare fără renume“.

În mahalaua Brezoianu, de „opt ulițe tăiată” și cu „grădină pompoasă”, autorul află palate, hanuri dar și locuri primejdioase „vestite în desfrânări”. Casele de rendez-vous, în care se adună nobilii amorezați, concurează saloanelor unde, seară de seară, „bărbați, juni, coconi, cocoane joacă lotoane” (lotouri). În această mare frescă socială formată din „cocoane cu sprâncene încondeiate, rumenite și înălbite, searbede ca un perete”, fii de negustori înșelați de grizete, jucători împătimiți de stos, poetul își găsește cu greu locul: „Căci poetul e o fiară/ Prea ciudat în felul său;/ Dimineața o face seară,/ Lucrul bun îl face rău;/ Cu iluzii se hrănește, [...] Bate viciu, lașitate/ Lux și pompe lui nu-i plac,/ Și voește-n simplitate/ Să trăiască tot sărac.”

Despre mahalaua Schitu Măgureanului aflăm că: „Șapte uliţe străbate/ Această mahala vestită/ Ce după obicei, măi frate,/ De noroaie-i nelipsită./ Două numai sunt pavate,/ Iar cinci lăsate-n natură,/ De nu poţi a le străbate/ Nici pe jos, nici în trăsură./ Apoi când dă şi vreo ploaie,/ Sau vreo vreme-a dracului/ Să vezi găuri şi noroaie/ Ca’n drumul olakului”.

Aici, Orășanu urmărește firul unei intrigi amoroase între o tânără „învățată-n pension” și un june militar, uniune mijlocită de o binefăcătoare (matroană) contra unei sume consistente. Extrapolând, transformă mahalaua într-un spațiu al înșelăciunilor de tot felul, cu exemple culese din ramurile breslelor capitalei.

Despre mahalaua Sfinții Voievozi, locuită de meșteșugari, „oameni mici din popor”, văduve sărace, aflăm că era faimoasă printre bucureșteni prin cele 40 de cârciumi „cu vin ieftin, rachiu vestit” unde își înecau chinul săptămânii dulgherii și zidarii.

Balurile mascate ale Bucureștiului

Preț de 2 numere, broșurile se transformă în „Revista carnavalului” iar N.T. Orășanu ne călăuzește, asemeni lui Virgiliu, prin balurile mascate ale Bucureștiului, de 1-a, a 2-a și a 3-ia ordine (nobile, semi-nobile și de societate, de rând), de data aceasta în proză. Sala Slătineanu (peste drum de biserica Sărindar) și sala Bossel (peste drum de proprietatea Oteteleșanu) găzduiau balurile nobile. În timp ce la Slătineanu, poetul găsește atmosfera tristă și rece, în pofida acordurilor orchestrei conduse de L. Wiest, la Bossel se simte în largul său, printre amici, „nobili de toată mâna”, burghezi, toți cei cu profesii liberale și „clasele voioase”. Cu toate că eticheta nu era la fel de strictă, domnea „cea mai bună ordine fără frică și sfială”.

Balurile semi-nobile aveau loc la „Pomul verde” (lângă Sf. Gheorghe Vechi) și la „Drumul de fier” (în Dudești, pe ulița Sf. Apostoli). Balurile de societate erau găzduite doar în sala lui I. Wilczek, în curtea hanului Villacrosse, unde se aduna „societatea cea mai ilustră a modistelor”, negustorii de pe Podul Mogoșoaiei, mulți străini și „juni gentilomi care, după moda pariziană, preferă amorul cusătoreselor”. Dansau mai ales valsuri („O du lieber Augustin”), mâncau șnițele, jambon sau șvaițer pe care le udau din belșug cu bere. „Înspre zi s-a dansat can-canul sub numele modest de horă şi l-au dansat mai ales pompierii, mai abitir ca la Mabile sau Closerie des Lilas”.

La Ianoș și Luca (în Cișmigiu) sau la „Salcia Pletoasă” (pe ulița Flămânda) se înfiripau balurile de rând, numite și „baluri de gâlceavă”. Aici se adunau slugile din prăvălii și membri ai „breslelor ușoare” (cizmari, vizitii, bărbieri, băcani) alături de „fete sărace și păcătoase”. Măștile se prindeau în polci, mazurci, valsuri și contra-dansuri, apoi beau vin, rachiu, rom „cu gust de păcură” sau zeamă de varză, mâncau pârjoale, cârnați și piftii. Seara se încheia cu bătăile clasice care se iscau la bal și continuau în drum spre casă.

Bibliografie:

Dan-Silviu Boerescu, Personaje pitorești ale Bucureștilor de odinioară, Neverland, București, 2021.

Adina Kenereș, Petru Romoșan, N.T. Orășanu. Satire, dicționar politic și alte marafeturi de București, Compania, București, 2007.

N. Iorga, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului, Minerva, București, 1983.

N.T. Orășanu, Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a orașului, I-V, Imprimeria națională Iosif Romanov & Comp., București, 1857.

N.T. Orășanu, Misterele mahalalelor sau cronica scandaloasă a orașului, VI-IX, Imprimeria Nifon Mitropolitul, 1858.