Valahii și obiceiurile lor în ochii unui italian

Anton-Maria Del Chiaro, originar din Florența, a fost secretar la curtea lui Constanin Brâncoveanu. El a scris o lucrare intitulată Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, în care se oprește nu doar asupra istoriei Țării Românești, dar și asupra obiceiurile valahilor.

Iorga spunea despre cartea aceasta:”Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istorică e cea mai însemnată. Pe acest străin care ne înţelege şi ne iubeşte – ce rar ne-am împărtăşit noi de iubirea acelora pe cari i-a îmbrăţişat larga, naiva noastră ospitalitate! îl interesează toată viaţa dela noi. Toată – de la ceremoniile Curţii, de la petrecerile ei simple până la căsuţa ţeranului, pe care o laudă pentru curăţenie, până la elementele de credinţă şi superstiţie ale sufletului acestuia.”

Să vedem ce are de spus acest italian despre valahi.

Această provincie, care de trei veacuri geme sub greul jug al Împărăţiei otomane, se mângâie de trecutele ei restrişti, văzând o parte din pământul ei cuprinsă în puterea Cezarului, şi se înfăţişază apoi voioasă şi mulţumită, nu numai că prin aceasta a mea Istorie, nescrisă încă de nimeni altul, ea e scoasă din întunericul uitării, dar şi prin faptul că Istoria acestei ţări, rămâne mobilată şi apărată de autoritatea ocrotitoare a Alteţei Voastre. Şi într-adevăr, Istoria acestei provincii, care nu a încetat să râvnească momentul fericit de a se putea adăposti sub aripele Vulturului Austriac, cui altul s-ar putea închina, decât Alteţei Voastre Serenissime, care prin legături de rudenie sunteţi atât de aproape de Augusta Casă Domnitoare Austriacă?

Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi;de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mareabţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii.

În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare pentru un străin ca să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul.Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă. Asemene cazuri;sunt însă puţin frecvente, şi numai pe alocuri, şi trebuie să recunoaştem că valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi vrednici de laudă.

Spuneam mai sus că-n Valahia nu se găsesc ospătării;totuşi, când un străin ajunge noaptea la vreo crâşmă de tară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii săi, şi la urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fîn, fără a pretinde ceva pentru găzduire. Dacă soseşte un străin în vre-un oraş, şi mai ales în Bucureşti, e primit cu multă curtoazie, după importanţa sa, chiar când nu posedă scrisori de recomandaţie.

Locuitorii ţării poartă părul scurt în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi;îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită.

Odaia de mâncare se numeşte casa mare.Casele boiereşti însă au şi terase spre grădini, unde se ia .masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Până se serveşte masa invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mânilor;îşi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obiceiu nu lipseşte, spune un Tatăl nostruîn greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa.  La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână;străinul deprins cu altă igienă se acomodează cu greu la acest obicei.

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în fundul curţilor şi deci departe de casă.Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci;s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura.

După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua.În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă.Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

”Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.”

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului;leagănele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinţează un fel de cutie de lemn, pătrată, cu fund de pânză tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prinsă de un piron în tavan, prin patru coarde roşii în formă de piramidă, iar dădaca, din patul ei, leagănă cutia când copilul se deşteaptă. Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru Şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.

De asemene sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie;chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea;când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile, şi fac gestul, simulând sărutarea reciprocă a mânii.

Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea săbiei şi arcaşi dibaci;dacă ar fi instruiţi în ştiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil. Deprind uşor tot ce văd, şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imită, fie de industrie turcă sau veneţiană

Jocurile valahilor

Să nu se pară de prisos cetitorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei, şi cari au transmis generaţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de a caii, scrânciobul baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul lor. Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabiliţi în Valahia. Boierii, joacă tablele. şi, am remarcat că numără punctele de la zaruri în limba persiană.

Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete;ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină.

Urmează şi alte distracţii:să prinză cu gura, alergând, un ou suspendat în aer, sau să tragă cu dinţii o monetă înfiptă într-o lumânare lângă flacără, fără să o atingă. Evident că se aleg cu părul ars şi buzele fripte. Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Solemnitatea nunţilor la români

În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tînăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreo dată, şi acest obicei lăudabil, se obicinuia altă dată şi în unele oraşe din Italia şi până în ziua de azi se menţine încă în cele mai însemnate familii nobile din Veneţia. Părinţii convin asupra zestrei şi prepară cele necesare pentru nuntă, care totdeauna va cade Duminică;se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte 2 zilnic, una pentru bărbaţi şi alta pentru cucoane.

În general sunt surprinzător de mari darurile în mâncăruri, ce se revarsă din toate părţile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moşiile însurăţeilor. Mare e însă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor care ajung la 60 şi chiar 70 de feluri.