Tezele din iulie 1971

Continui să răsfoiesc al doilea volum de „Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971)", alcătuit şi editat la Polirom de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

N-am insistat destul în articolul din numărul trecut asupra seriozităţii ştiinţifice dovedite de cei trei autori. Aproape un sfert din pagini este consacrat notelor de subsol, cuprinzând date despre toţi „protagoniştii" epocii, mulţi, necunoscuţi de către publicul larg sau chiar de către cititorul fără cultură politică sau istorică, şi a căror „colectare" a pretins o muncă de câţiva ani.

Mă voi referi mai departe la pregătirea de către conducerea PCR a faimoaselor Teze din iulie 1971, care au reprezentat, şi după părerea autorilor, începutul unei „revoluţii culturale" în România ceauşistă. Eşuată parţial, din fericire, cu toate eforturile ideologilor comunişti.

„Revoluţia culturală" şi „cultul personalităţii"

Primul lucru care se cuvine reţinut este coincidenţa dintre debutul „revoluţiei culturale" şi debutul „cultului personalităţii", pe care documentele o fac evidentă.

Revenit din lunga şi nesănătoasa vizită din China, Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnamul de Nord (1-24 iunie 1971), Ceauşescu convoacă o teleconferinţă cu primii secretari de partid ai judeţelor şi cu preşedinţii consiliilor judeţene. Comunicarea pe care Ceauşescu o face la început nu se referă nemijlocit la vizită. Ea enumeră problemele economice la ordinea zilei, spre a încheia cu „necesitatea intensificării spiritului revoluţionar" în cultură.

Obsesia lui Ceauşescu a fost de la început, cum am remarcat în articolul de acum o săptămână, şi până la sfârşit, intensificarea „activităţii politico-ideologice", a controlului, cu alte cuvinte, de către PCR asupra literaturii şi artei.

O lună mai târziu, la 26 iulie, plenarei partidului i se prezintă un raport cunoscut sub numele de „Tezele din iulie". Raportul e cunoscut. Inedite sunt dezbaterile (vorba vine!) din sânul conducerii PCR care l-au făcut posibil. Din acest punct de vedere, teleconferinţa este de două ori semnificativă. O dată, pentru că modul de adresare al vorbitorilor („iubite Tovarăşe Ceauşescu") denotă acel incipient cult al personalităţii la care m-am referit. În al doilea rând, pentru că problemele culturii sunt puse, tot în premieră, în discuţia activiştilor politici locali. Curată „revoluţie culturală" în spirit maoist!

E interesant de văzut cine sunt aceşti asesori populari ai tribunalelor chemaţi să judece literatura şi arta. Aproape fără excepţie ei sunt, la origine, oameni ai muncii: strungari, croitori, brutari, dogari, tipografi, ajutori-mecanici, subofiţeri tehnici şi aşa mai departe. Au, în general, între 4 şi 7 clase sau chiar 2 la şcoala de ucenici, plus, uneori, facultatea muncitorească de 2 ani.

Ceea ce nu l-a împiedicat, ca să iau un exemplu la întâmplare, pe un oarecare Nicolae Mihai (1925-1999), strungar cu patru clase primare şi o şcoală de „îndrumători electorali", să ajungă ambasador în Iugoslavia, ministru şi deputat.

Secretarul PCR Ion Iliescu

Aceste informaţii sunt utile în vederea descrierii mentalităţii care va caracteriza de aici înainte (într-o mult mai mică măsură, ea fusese valabilă şi după 1965, când Ceauşescu preluase puterea, ca să nu mai vorbesc de perioada Dej, când era dominantă) atitudinea regimului faţă de cultură.

Tot ca o anticipare a revenirii la metodele staliniste în controlul culturii, împrospătate de maoism (să nu uităm că Mao era încă în viaţă în 1971, când Ceauşescu a vizitat China), trebuie menţionată o şedinţă a Secretariatului PCR din 10 februarie 1970 consacrată temei producţiei cinematografice şi, în fapt, criticării filmului lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea".

Legătura e următoarea: secretarii PCR şi invitaţii la şedinţă, între care Ion Iliescu, ministru al tineretului, se plâng de faptul că „aşa-zişii artişti" le refuză liderilor politici dreptul de a se pronunţa asupra artei lor.

Ion Iliescu afirmă ritos:„Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului «Reconstituirea». Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea..." Nu ştia oare Ion Iliescu în 1971 ce nivel intelectual aveau activiştii cu pricina? Greu de crezut!

Coincidenţa dintre cultul personalităţii şi revoluţia culturală este perfect explicabilă. În definitiv, consacrarea ca autoritate supremă şi unică a secretarului general al PCR presupunea un anumit populism. A lăsa cultura la judecata activiştilor locali a fost metoda patentată în China de Mao.

Controlul rămânea, în fond, exclusiv la latitudinea conducerii superioare, care arunca însă niscai oscioare eşaloanelor inferioare, fericite de a fi băgate în seamă şi gata a înălţa ode liderului suprem pentru înţelepciunea şi tactul lui politic.

Puneţi dv. ghilimelele de rigoare! (Ar merita să stărui puţin asupra intervenţiilor din plenara consacrată cinematografiei. Poate o voi face altă dată. Cel mai... rezonabil s-a dovedit, în cuvântul lui, ţineţi-vă bine!, Ceauşescu: „În legătură cu filmul acesta, «Reconstituirea», mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi?... Pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti.")

sursa: