România postsocialistă, între şomaj şi promisiuni
David A. Kideckel, profesor de antropologie culturală şi aplicată la Central Connecticut State of University din New Britain, SUA, îşi începe cartea „România postsocialistă. Munca, trupul şi cultura clasei muncitoare“ cu povestea lui Constantin Moldoveanu, care locuieşte într-un apartament cu două camere din cartierul „8 Martie“, Petrila.
Nu are serviciu de un an şi trăieşte din ajutorul de şomaj. Când s-a închis mina unde lucra, a primit 16, 5 milioane lei (vechi) salariu compensator, plus şomajul pe nouă luni şi ajutorul social pe 18 luni. Constantin Moldoveanu are doi copii şi spune că banii sunt insuficienţi pentru cheltuielile şi aşa mari. „Da, am fost un muncitor bun. Odată când a trebuit să facem norma am lucrat trei schimburi într-una (optsprezece ore). Am făcut bani serioşi atunci (...). Dar acuma, e vai de noi, trebuie doar să ne ţinem gura şi să înghiţim ce ne dau ei, în timp ce oamenii pricepuţi se plâng că n-au ce mânca“, povesteşte Constantin Moldoveanu.
Discuţia dintre autorul volumului şi fostul miner a avut loc în vara anului 1999, când David A. Kideckel şi-a început cercetarea pentru carte, documentare încheiată în vara lui 2002. În centrul studiului lui Kideckel s-au aflat muncitorii din regiunile Valea Jiului şi Făgăraş. Cel mai folosit cuvânt în interviurile cu aceşti oameni a fost „stresul“, din cauza faptului că muncitorii se confruntau cu şomajul, cu deteriorarea sănătăţii, cu teama şi cu nesiguranţa viitorului lor. „După estimările mele, cei trei ani dedicaţi acestei cercetări au fost, totodată, şi cei mai dezastruoşi din punctul de vedere al vieţii politice, sociale şi culturale din România, de la căderea lui Ceauşescu încoace (...). Lumea muncitorilor români ai acelor ani, zbătându-se la cumpăna trecerii dintre milenii, era foarte deprimantă şi oferea puţine promisiuni şi schimbare“, observă autorul.