Revoluția originii primilor americani: migrația pe mare ar fi pornit din Japonia, nu din Estul Rusiei

Timp de decenii, povestea despre modul în care primii oameni au ajuns în Americi a fost construită în jurul unei migrații terestre prin câmpiile înghețate ale Beringiei. Totuși, un număr tot mai mare de dovezi arheologice și genetice contestă acum această narațiune consacrată. Potrivit unui nou studiu interdisciplinar realizat de cercetători japonezi și americani, primii strămoși ai nativilor americani ar putea să nu fi provenit din centrul Siberiei, ci dintr-o regiune costieră care include Hokkaido, Sahalin și Insulele Kurile — și este posibil să fi ajuns în Americi pe mare.

Cercetarea, publicată în Science Advances, sugerează că vânători-culegători adaptați la mediul maritim din nord-estul Asiei au jucat un rol decisiv în ceea ce este considerat ultima mare migrație a lui Homo sapiens.

O regândire a originii din nord-estul Asiei

Studiile paleogenomice au indicat de mult timp că populația ancestrală nativilor americani s-a format undeva în nord-estul Asiei în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Datele genetice sugerează, de asemenea, o perioadă îndelungată — de aproximativ 4.000 până la 5.000 de ani — de izolare și declin demografic înainte ca aceste grupuri să pătrundă în continentele americane, după acum 20.000 de ani. Ceea ce a rămas neclar a fost locația exactă a acestei așa-numite „stagnări”.

Noul studiu susține că cel mai plauzibil loc pentru această izolare îndelungată nu a fost interiorul Beringiei, ci regiunea Hokkaido–Sahalin–Kurile (HSK), care în timpul Ultimului Maxim Glaciar forma o peninsulă extinsă conectată la continentul asiatic. Spre deosebire de condițiile dure deșertice polare din Beringia glaciară, această zonă costieră oferea resurse marine și terestre relativ stabile.

Unelte de piatră care spun o poveste comună

În centrul argumentului se află o comparație detaliată a tehnologiilor de prelucrare a pietrei. Cercetătorii au analizat ansambluri litice din zece situri paleolitice superioare din America de Nord, datate între 18.000 și 13.500 de ani în urmă. Aceste situri conțineau vârfuri de proiectil și lame cu trăsături remarcabil de uniforme: forme eliptice, muchii bilaterale ascuțite și secțiuni transversale optimizate pentru penetrare și rezistență.

În mod surprinzător, modele extrem de asemănătoare au fost identificate în situri arheologice din Hokkaido și insulele învecinate, unele datând de acum 20.000 de ani. În schimb, tehnologii similare apar în Beringia abia în jurul anului 14.000 î.Hr. Această diferență cronologică sugerează un flux tehnologic dinspre nord-estul Asiei către Americi — și nu invers.

Aceste tipuri de vârfuri de săgeți erau instrumente de vânătoare extrem de eficiente, potrivite atât pentru mamifere terestre, cât și pentru strategii de subzistență costieră. Prezența lor pe ambele maluri ale Pacificului de Nord indică o tradiție tehnologică comună, probabil purtată de populații mobile cu abilități avansate de adaptare.

De ce contează ruta de coastă

În perioada cea mai rece a ultimei ere glaciare, între aproximativ 29.000 și 18.000 de ani în urmă, mari părți din America de Nord erau acoperite de ghețari uriași. Rutele de migrație interioare prin Beringia ar fi fost extrem de ostile, iar până în prezent nu au fost descoperite situri arheologice din acea perioadă în regiune.

În schimb, dovezi arheologice din arhipelagul japonez arată că oamenii stăpâneau navigația maritimă încă de acum 35.000 de ani. Situri din insulele Okinawa și sudul Kyushu demonstrează traversări repetate ale apelor deschise cu mult înainte de popularea Americilor.

Pornind de la aceste date, cercetătorii propun că grupuri originare din regiunea HSK au urmat o rută costieră circum-Pacifică, deplasându-se treptat spre est de-a lungul țărmurilor, estuarelor și ecosistemelor bogate în alge marine. Acest model corespunde îndeaproape teoriei „autostrăzii algelor” (kelp highway), conform căreia mediile costiere ofereau surse sigure de hrană, făcând posibilă migrația pe distanțe mari chiar și în perioadele glaciare.

O populație pierdută în istoria umanității

O implicație importantă a studiului este că populația HSK implicată în această migrație nu a fost probabil ancestrală japonezilor moderni. Dovezi arheologice și genetice arată că populațiile Jomon — considerate adesea printre strămoșii japonezilor de astăzi — au ajuns în Hokkaido abia acum aproximativ 10.000 de ani.

În schimb, migranții costieri anteriori ar putea reprezenta ceea ce cercetătorii numesc o „populație fantomă”: un grup care a avut un rol esențial în dispersia umană globală, dar care fie a dispărut, fie a fost asimilat fără a lăsa o amprentă genetică clară în populațiile actuale din nord-estul Asiei.

Regândirea ultimului capitol al expansiunii umane

Masami Izuho, profesor asociat de arheologie implicat în cercetare, subliniază că descoperirile din Japonia au fost adesea discutate doar într-un context regional. Noul studiu le integrează însă într-o narațiune globală despre migrația umană.

În loc să privim popularea Americilor ca pe o expansiune unidirecțională a vânătorilor continentali, rezultatele sugerează un proces mai complex, modelat de comunități insulare cu cunoștințe maritime sofisticate. Bărcile, navigația de coastă și exploatarea resurselor marine ar fi putut fi la fel de importante ca podurile terestre și vânătoarea de mamifere mari.

Rintaro Ono, specialist în arheologie maritimă, observă că cronologia propusă — puțin înainte de 20.000 de ani în urmă — coincide cu cele mai dure condiții climatice ale erei glaciare. Lipsa resurselor, schimbările în populațiile de animale și dependența tot mai mare de ecosistemele marine ar fi putut împinge aceste grupuri costiere să exploreze noi teritorii de-a lungul Pacificului.

Implicații pentru arheologie și cercetări viitoare

Deși ipoteza nu închide dezbaterea asupra originilor primilor americani, ea întărește semnificativ argumentul pentru o migrație costieră pornită din nord-estul Asiei. Descoperiri arheologice viitoare de-a lungul coastelor scufundate — acum acoperite de nivelurile marine post-glaciare — ar putea oferi dovezile decisive pentru testarea acestui model.

Dacă va fi confirmată, teoria ar marca o schimbare fundamentală în modul în care arheologii înțeleg ultima etapă a dispersiei globale a lui Homo sapiens: nu ca pe o traversare disperată a unor pustietăți înghețate, ci ca pe o expansiune calculată a unor navigatori costieri experimentați, care au transformat litoralul Pacificului într-un coridor de migrație.