Povestea uzinei de gaz din Timişoara, apărută în 1858

Fabrica de gaz aerian din Timişoara s-a pus în funcţiune în anul 1858, ca proprietate a Societăţii Austriece de Gaz din Viena. În 1903, reţeaua de gaz este ramificată în cele patru cartiere ale oraşului.

Probabil, puţini sunt cei care ştiu că Timişoara a avut, până prin 1938-1939, o reţea de gaze (dar nu naturale) pentru uz menajer (încălzit şi iluminat). Acest sistem exista cu mulţi ani înaintea apariţiei gazelor lichefiate-îmbuteliate;şi cu decenii înaintea introducerii gazului metan.

Prin anul 1893, în oraş începuse să funcţioneze o “Uzină de gaz”. Despre ce este vorba? Să ne fie permisă o mică incursiune în istorie precedată de o scurtă prezentare tehnică. 

După cum se arată în celebra “Chimie” a lui G.G. Longinescu, în anul 1799 inginerul francez Philippe Lebon (1767-1804) utilizează, pentru prima dată, gazul provenit din distileria uscată a lemnului (ulterior din disteleria huilei, respectiv cărbunelui de pământ). Era produsul ce avea să se numească ulterior “gazul aerian” sau “gaz aeriform” ori “gaz de iluminat”. 

Procesul şi reacţiile ce au loc la obţinerea sa sunt oarecum asemănătoare cu fabricarea cocsului şi a gazului de cocs, produse specifice industriei metalurgice. Gazul aerian este compus din oxigen (aproximativ 50%), metan (aproximativ 35%), oxid de carbon şi alte substanţe gazoase. Acest tip de gaz a fost utilizat, încă din secolul trecut, pentru iluminat şi încălzit în majoritatea marilor oraşe din ţările cu industrie dezvoltată (evident la nivelul epocii). Fiecare astfel de oraş avea o uzină de gaz aerian (pe scurt, “uzină de gaz”) proprie, inclusive reţea aferentă de conducte.

În Timişoara, după cum am amintit, funcţiona o astfel de uzină încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Primul director al ei a fost ing.dipl. Karl Steiner, chemat şi angajat de către primăria oraşului ca specialist în instalaţii de producere şi distribuiere a gazului aerian. 

Era deja cunoscut ca având o apreciabilă experienţă în acest domeniu, acumulată în oraşele Kesmark din Cehia (de unde era originar) şi Graz din Austria.

Inginerul Steiner, devenit timişorean, şi-a întemeiat aici familia, căsătorindu-se şi având opt copii.

Amănuntul poatecă n-ar prezenta interes dacă n-am adăuga că doi dintre băieţi, Rudolf Steiner şi Adalbert Steiner, aveau să devină renumiţi “internaţionali” ai fotbalului românesc, ajunşi bine cunoscuţi de microbiştii din anii 20-30, purtând denumirea de Steiner I şi Steiner II (Steiner Adalbert, născut la 24 ianuarie 1907, a trait la Timişoara până la sfârşitul vieţii – 10 decembrie 1994, în casa parohială a Bisericii lutherane din actuala Piaţă IonelI.C.Brăteanu).

Inginerul Karl Steiner a funcţionat ca director al Uzinei de gaz din oraş timp de 37 de ani, până în 1930 – perioadă în care a adus contribuţii importante în perfecţionarea funcţionării instalaţiilor de producere, distribuire şi utilizare a gazului aerian.

Astfel, pentru folosirea în iluminat a gazului, a introdus lămpile cu cunoscută sită Auer (sau arzător Auer)-sistem care asigura o lumină alba, strălucitoare. 

În Timişoara, gazul aerian a fost folosit, o lungă perioadă, pentru iluminatul stradal. Menţionăm detaliul că, în urma măsurilor de modernizare luate în 1904, uzina avea o producţie de 2 milioane de metri cubi de gaz pe an.

Fiind ştiut faptul că Timişoara a fost primul oraş din Europa, în care se introdusese iluminatul electric, credem că nu este lipsit de interes să menţionăm că în anii începutului de secol apăruse o concurenţă incomodă între cele două furnizoare de energie pentru iluminat. 

Inginerul Steiner preconizase o unire a acestor uzine, dar nu s-a reuşit, fiecare rămânând să funcţioneze independent. S-a ajuns la unanume compromise în utilizarea în paralel acelor două sisteme de iluminat.

Pe parcurs, însă, gazul aerian avea să fie folosit, treptat, tot mai mult, numai pentru încălzit.

Vremurile treceau şi modernizarea a început să se facă simţită şi în utilizarea (în special casnică) a gazului aerian ca agent termic. Astfel, deşi prin 1936 mai funcţiona Uzina de gaz din Timişoara, se pare că eficienţa ei era în scădere totuşi (instalaţiile învechite, întreţinerea greoaie etc.), ceea ce a impus o campanie de publicitate sporită în rândurile populaţiei. 

Aşa, de pildă. Într-un almanah din 1936, editat la Timişoara, o reclamă – pe jumătate de pagină – glăsuia:

“Gazul a devenit mai ieftin, cu 20 %! Noi economii! Gospodine şi mame! Fierbeţi şi înclălziţi mâncarea NUMAI CU GAZ! Gătitul cu gaz garantează confortul! Vizitaţi expoziţia noastră permanentă, unde puteţi obţine lămuriri amănunţite despre oportunitatea gazului!”. Şi, pentru onor clientelă, reclama se încheia cu indicarea adresei:Uzina Comunală de Gaz, Timişoara IV (cartierul Iosefin), str.Gării nr.11, telefon 101.

Oricum însă, gazul aerian intrase în amurgul vieţii sale. În folosirea culinară a energiei termice avea să apară sistemul gazelor lichefiate şi îmbuteliate.

NOTĂ. Adunarea Generală a Consiliului Primăriei Timişoara în data de 3 iunie 1903, hotăreşte cumpărarea fabricii de gaz de către oraş cu 300.000 de coroane.