Nou studiu despre situl de la Taş Tepeler dezvaluie secretele neoliticului: sex, rit și puterea extazului

De zeci de ani, monumentele de piatră din Neoliticul Anatoliei au fost explicate printr-o narațiune arheologică familiară. Coloanele impozante, reliefurile dramatice cu animale și imaginile falice recurente – cele mai faimoase la Göbeklitepe – au fost adesea interpretate ca dovezi ale dominanței masculine timpurii, cultelor fertilității sau emergenței autorității religioase ierarhice.

În literatura academică și în mass-media populară, falusul este frecvent considerat simbol al masculinității, puterii și controlului.Totuși, un studiu academic recent, contestă această presupunere adânc înrădăcinată, potrivit  turismistoric.ro.

În lucrarea A Queer Feminist Perspective on the Early Neolithic Urfa Region: The Ecstatic Agency of the Phallus, arheologul Emre Deniz Yurttaş propune o interpretare radical diferită a imaginilor falice din regiunea Taş Tepeler, inclusiv Sayburç, Karahantepe, Nevalı Çori și Göbeklitepe. În loc să fie citite ca marcatori ai identității masculine sau ai autorității patriarhale, imaginile falice ar fi funcționat ca agenți rituali activi, strâns legați de practici extatice și stări modificate de conștiință.

Este important de menționat că termenul „queer” nu se referă aici la identitățile sexuale moderne. Yurttaş îl folosește ca instrument analitic pentru a descrie utilizări non-normative ale corpului, sexualității și ritualului – practici care contestă presupunerile contemporane despre reproducere, roluri de gen și limitele sociale ale sexului. Din această perspectivă, sexualitatea este privită nu ca identitate sau simbol, ci ca acțiune rituală.

De ce Sayburç schimbă conversația

Deși Göbeklitepe rămâne cel mai cunoscut sit, argumentul lui Yurttaş capătă cea mai clară formă la Sayburç. Aici, un relief înfățișează o figură umană așezată care ține un falus erect, flancată de animale. Spre deosebire de imaginile mai abstracte sau fragmentate din alte locuri, scena de la Sayburç este explicită, corporală și orientată spre acțiune.

Această claritate contează. Interpretările anterioare ale imaginilor falice neolitice au evitat adesea să recunoască sexualitatea, preferând citirile simbolice care vedeau erectia ca metaforă a puterii sau dominării naturii. Relieful de la Sayburç, însă, refuză astfel de abstracții: figura nu este doar marcată de falus, ci interacționează activ cu el.

Conform lui Yurttaş, acest lucru face dificilă separarea imaginilor falice de excitația sexuală în sine, forțând arheologia să recunoască o dimensiune pe care a marginalizat-o mult timp.

De la simbol la acțiune

O mutare centrală în studiul lui Yurttaş este schimbarea întrebării de la „al cui corp este reprezentat?” la „ce face corpul?”. În siturile Taş Tepeler, imaginile falice apar în mod constant în stare de excitație, dar rar în contexte reproductive sau penetrative. În schimb, imaginile sugerează acte solitare, repetitive și performative.

Din perspectiva queer feministă, astfel de acte – în special stimularea autoerotică – au fost istoric excluse din interpretarea arheologică serioasă. Deoarece nu conduc la reproducere sau la formarea de cupluri sociale, ele au fost adesea considerate nesemnificative sau reinterpretate ca abstracții simbolice.

Yurttaş contestă această excludere. El susține că falusul trebuie înțeles nu ca simbol static, ci ca un instrument capabil să producă senzație, ritm și intensitate corporală – elemente cheie în inducerea stărilor modificate de conștiință.

Extazul ca tehnică rituală

Cercetările antropologice și etnografice oferă un cadru mai larg pentru această interpretare. Multe societăți non-industriale folosesc tehnici extatice – dans, tobe, intoxicație și stimulare sexuală – pentru a accesa stări de transă care permit comunicarea cu entități non-umane sau cu sfere spirituale.

În acest context, excitația sexuală nu este periferică sau tabu; este tehnologică, un mijloc de a transforma percepția și experiența. Yurttaş situează Taş Tepeler într-o viziune animistă, unde oamenii, animalele și obiectele există într-o continuitate relațională, nu în separație ontologică strictă.

Relieful animalelor din întreaga regiune – adesea dinamice, hibride sau exagerate – sprijină această lectură. Studiul sugerează că extazul sexual ar fi putut fi una dintre mai multe tehnici corporale folosite pentru a traversa praguri perceptuale în timpul ritualurilor comunitare.

Pietrele care acționează

Un alt element-cheie se referă la rolul pietrei însăși. În loc să fie doar un mediu reprezentativ, relieful sculptat putea fi considerat participant activ în viața rituală.

Paralele etnografice arată că obiectele pot fi percepute ca animate, capabile să stocheze și să elibereze forță spirituală. Din această perspectivă, imaginile falice sculptate în coloane și ziduri de piatră ar fi putut extinde accesul la stări extatice dincolo de limitele corpului uman.

Această interpretare destabilizează presupunerile vechi despre participarea rituală. Dacă agenția extatică putea să locuiască în piatră, atunci puterea rituală nu era limitată la anumite corpuri, genuri sau identități.

O nouă înțelegere a puterii în Neolitic

În mod crucial, evidența arheologică din Taş Tepeler nu susține existența unor ierarhii sociale puternice. Nu există dovezi pentru morminte de elită, acumulare de bogății sau stratificare socială rigidă. În schimb, comunitățile par să fi fost larg egalitare, organizate în jurul practicilor rituale comune, nu al autorității centralizate.

Într-o astfel de structură socială, imaginile falice nu pot fi citite cu ușurință ca embleme ale dominației. Studiul lui Yurttaş sugerează mai degrabă că extazul, nu puterea, a fost principala forță organizatoare a vieții rituale în Neoliticul Anatoliei.

De ce contează această cercetare

Aplicând o perspectivă queer feministă, lucrările lui Yurttaş nu proiectează identități moderne în trecut, ci evidențiază cum presupunerile contemporane au limitat interpretarea arheologică. Studiul invită la reconsiderarea Neoliticului nu doar ca perioadă de inovație tehnologică și arhitecturală, ci și ca timp de experimentare cu corpuri, senzații și transcendență.

Siturile Taş Tepeler ne amintesc că Epoca de Piatră nu a fost doar despre supraviețuire sau control. A fost și despre extaz – iar arheologia abia începe să recunoască acest lucru.

Se pare că Taş Tepeler nu a fost doar locul nașterii arhitecturii monumentale. A fost și un spațiu în care corpurile, spiritele și pietrele se întâlneau în moduri care continuă să tulbure așteptările moderne.