Moștenirea lui Ginghis Han
Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.
Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante:ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului;mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.
Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han;abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor;certurilor dintre opozanții săi;dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili-care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande-și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.
”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”
Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.
Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă:Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El a mutat capitala imperială de la Karakoru, m în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtone Ming.
Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.
Ginghis Han în istoriografia contemporană
Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul:un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.
Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.
O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.
Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.