Marele Război: perspective franco-germane

Comemorarea Primului Război Mondial reprezintă un element vital pentru coeziunea națională a Franței de astăzi. Însă nu trebuie să uităm că, la un moment dat, Franța a fost la un pas de înfrângere, scrie Spiegel.

Lazare Ponticelli, ultimul veteran al Marelui Război (din cei peste 8 milioane de bărbați chemați la arme în 1914-1918), a murit în martie 2008, la vârsta de 110 ani. Moartea sa s-a transformat într-un adevărat eveniment în Franța, unde era cunoscut ca și „le der des der” („ultimul dintre ultimii”), un termen popular pentru soldații care au luptat în tranșeele din Primul Război Mondial. Ponticelli, născut în Italia în 1897, a venit în Franța la vârsta de 9 ani. Era analfabet și, în plus, nu cunoștea niciun cuvânt în franceză. Avea să se alăture Legiunii Străine la începutul războiului, după ce a mințit cu privire la vârsta pe care o avea pentru a fi acceptat. „Voiam sa apăr Franța, pentru că-mi oferise de mâncare”, a declarat el mai târziu. Cetățenia a primit-o în 1939, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Înmormântarea lui Ponticelli a fost transmisă la televizor, iar printre participanți s-au aflat și Nicolas Sarkozy, la acel moment președinte al republicii, predecesorul său, Jacques Chirac, președinții Adunării Naționale și a Senatului, premierul și mai mulți miniștri.

Spre deosebire de Germania, Franța nu tratează problema războiului ca o parte îndepărtată și de-sentimentalizată a istoriei naționale, ci ca un subiect al unei „practici sociale și culturale”, după cum consideră istoricul Nicolas Offenstadt. Intr-un moment în care națiunea franceză, puternic divizată în interior, afectată de îndoieli cu privire la poziția sa în lume și de riscul de a rămâne în urmă în competiția economiei globalizate, ea privește către momentele definitorii din trecut.

Confortul memoriei colective

Memoria ultimului război din epoca modernă din care Franța a ieșit victorioasă – precum și invocarea celor patru ani în care francezii s-au unit și s-au sacrificat pentru un singur scop – are pentru Franța contemporană o însemnătate aparte. Ea oferă francezilor încredere în forțele proprii, în ciuda problemelor politice și economice pe care le au. Le oferă, de asemenea, exemplul unei țări în care populația – atât oamenii de dreapta, cât și cei de stânga, patrioții și pacifiștii, naționaliștii și idealiștii pro-europeni – s-a unit în jurul unui singur țel.

De aceea, atât fostul președinte conservator Sarkozy, cât și succesorul său socialist, François Hollande, au văzut în aniversarea a 100 de ani de la începutul Războiul o oportunitate de a transfera – la nivelul mentalului colectiv – unitatea națională, curajul și sacrificiul francezilor din 1914 către prezent.

Dincolo de Rin, în schimb, memoria colectivă a germanilor oferă o cu totul altă imagine a perioadei 1914-1918. Aici, memoria Marelui Război e dominată de ceea ce Pascal Bruckner denumea „complexul vinii”. Ultimul veteran german al Primului Război Mondial, Erich Kästner, a murit la vârsta de 107 ani, cu câteva luni înaintea lui Ponticelli. Faptul că moartea lui a trecut neobservată în Germania spune multe despre cum această țară abordează problema războiului. De fapt, despre moartea lui Kästner s-a vorbit mai mult în Franța, Marea Britanie, Canada și SUA.

Asimetria franco-germană

În opinia istoricului Arndt Weinrich, cercetător la Institiul German de Istorie din Paris, exemplul celor doi veterani subliniază diferența dintre modul în care francezii și germanii percep perioada războiului. În cazul celor din urmă, Al Doilea Război Mondial și Holocaustul reprezintă mitul de origine – unul profund negativ! – al Republicii Federale, astfel încât istoria Primului Război Mondial a trecut într-un plan secund al conștiinței colective. Potrivit lui Weinrich, „în cultura politică a Germaniei, Primul Război Mondial nu joacă niciun rol în simbolismul și imaginea de sine a Republicii Federale”.

Pentru francezi această idee e greu de înțeles, la fel cum observatorilor germani le e greu să înțeleagă cum de, în ultimii 10-20 ani, Primul Război Mondial și cultul ultimului veteran s-au transformat într-un mit important al Franței moderne.

„«La Grande Guerre» a ajuns să aibă, în colecția națională de simboluri ale Republicii a V-a, o importanță comparabilă cu Revoluția Franceză din 1789”.

Astăzi, declarațiile de angajament față de integrarea europeană și prietenia franco-germană s-au transformat de multă vreme într-un simplu discurs formal. Cu toate că, până acum, nicio criză nu a părut capabilă de a separa acest „cuplu”, relația dintre cele două țări este din ce în ce mai lipsită de echilibru. Franța privește cu atenție către Germania, uneori cu neîncredere, alteori cu speranță, în timp ce în cazul Germaniei, există riscul ca perspectiva sa asupra Franței să se transforme definitiv într-un fel indiferență binevoitoare marcată de un aer de superioritate.

Trădarea Celor Căzuți

Înstrăinarea treptată dintre Paris și Berlin, acompaniată totuși de discuțiile despre reconciliere lipsite de conținut, ar putea reprezenta începutul sfârșitului pentru aventura Europeană – și, în același timp, o trădare a moștenirii celor care și-au dat viața în 1914-1918.

La scurtă vreme după 1918, societatea franceză și-a autoimpus obligația pe care Germania și-a asumat-o abia după 1945:aceea de a nu uita ce s-a întâmplat și de a nu permite repetarea catastrofei. Pacificarea și unificarea Europei avea să aibă la bază această experiență comună a celor două țări, chiar dacă, în cazul german, ea a avut loc 30 de ani mai târziu.

Pentru francezi, ziua de 11 noiembrie – care marchează armistițiul din 1918 – reprezintă opusul zilei de 14 iulie (Ziua Căderii Bastiliei, ziua națională a Franței):cele două momente marchează moartea și renașterea unei națiuni, precum și a Europei.

Momentele cheie din reconcilierea franco-germană – Planul Schuman din 1951;Tratatul de la Roma din 1957;Tratatul din 1963 dintre de Gaulle și Adenauer;întâlnirea dintre Mitterand și Helmut Kohl la Verdun în 1984;invitația lui Sarkozy către Angela Merkel de a vizita Mormântul Soldatului Necunoscut de sub Arcul de Triumf pe 11 noiembrie 2009 – toate pornesc de fapt de la istoria Marelui Război.

„Un dezastru nu poate fi celebrat”

Dacă Revoluția Franceză a fost sărbătorită cu mare fast în 1989, la aniversarea de 200 de ani, în cazul Primului Război Mondial situația e mai complicată. În opinia unora, Războiul nu poate fi comemorat decât cu tristețe, deoarece „un dezastru nu poate fi celebrat” (Stéphane Audoin-Rouzeau). De aceea, în primii ani de după război, francezii au adoptat ideea că, în 1918, nu a existat nicio parte victorioasă, doar victime și învinși, și că nu există niciun motiv pentru a continua celebrarea sa.

Între 1920 și 1925, în Franța au fost ridicate aproximativ 36.000 de monumente în memoria celor morți în război, câte unul în aproape fiecare sat și oraș. În majoritatea cazurilor, arhitectura acestor monumente exprimă dorința supraviețuitorilor de a onora victimele și nu de a glorifica victoria. La urma urmei, pe lângă cei 1, 4 milioane de soldați morți, Franța s-a confruntat cu problema reintegrării în societate a 4, 3 milioane de răniți. Acestora li se adaugă 537.000 de prizonieri de război și mii de soldați dați dispăruți. Astfel, armata franceză a pierdut aproape 78% din totalul de 8 milioane de soldați înrolați (în Germania, procentul e de 56%).

În aceste condiții, cum se poate vorbi de o victorie?

Franța a avut un singur inamic principal, pe un singur front. Germania, în schimb, s-a luptat cu mai mulți inamici, pe mai multe fronturi. Și atunci, ne întrebăm, de ce Aliații au avut pierderi mult mai mari pe Frontul de Vest decât germanii, care au rămas, până în ultimul moment, superiori franco-britanicilor în materie de tehnică de război? De ce Armata Franceză (care, teoretic, era foarte bine pregătită și dotată în 1914) a pierdut circa 230.000 de soldați în primele 3 luni de război, mai mult decât în oricare altă perioadă a războiul?

Pe întreaga durată a războiului – de aproape 52 de luni, sau 1564 de zile – zilnic erau uciși, în medie, 900 de francezi. Iar pe 22 august 1914, armata franceză a suferit o înfrângere de-a dreptul dezastruoasă:într-o serie de bătălii din apropiere de orașul Rossignol,   27.000 de soldați francezi au murit într-o singură zi.

Începutul dezastruos al războiului din vara lui 1914, în urma căruia Franța era cât pe ce să fie întrântă în câteva săptămâni, a ridicat multe întrebări, la care un comitet de anchetă a încercat să răspundă în 1919. Cum a fost posibil ca, în ciuda mobilizării eficiente a forțelor franceze, inamicul să pătrundă atât de adânc în interiorul granițelor țării? De ce minele de la Briey, atât de importante pentru producția de arme, au fost pierdute atât de repede?

Comitetul din 1919 nu a ajuns la nicio concluzie clară, poate și pentru că o anchetă ca la carte ar fi fost inoportună din punct de vedere politic, deoarece ar fi aruncat o umbră negativă asupra eroilor celebrați după război, mai precis asupra comandantului Joseph Joffre. Astfel, comitetul ar fi trebuit să investigheze mitul potrivit căruia, în august 1914, Franța a dus un război pur defensiv și, ca rezultat, lupta pentru apărarea națiunii – și sacrificiile implicite – au fost juste. Însă contrar opiniei generale, Joffre – un ofițer inteligent, dar arogant – nu a avut un plan de comandă precis. El a fost motivat de o dorință simplă:să atace oriunde și oricând întâlnea inamicul, fără să ia în considerare costurile. Un plan de apărare real, concret, nu a existat!

Non-Victoria și Reconcilierea

Astăzi, mareșalii și generalii francezi au fost, în mare parte, uitați, fiind înlocuiți în memoria colectivă de cultul victimelor.

În relația franco-germană, Marele Război a reprezentat punctul culminand al perioadei 1870-1940. În mod paradoxal, războiul a reprezentat, într-un fel, și baza viitoarei reconcilieri, tocmai pentru că el s-a terminat cu o non-victorie (cel puțin din perspectivă franceză). Astăzi, la 100 de ani de la izbucnirea războiului, foștii inamici de moarte au legături mai strânse decât foștii aliați din 1914, francezii și britanicii, iar „antanta cordială” de azi e formată din Franța și Germania, nu Franța și Marea Britanie.