„Jelirea” liderilor comunişti, un obicei istoric

De la Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Kim Ir Sen şi Kim Jong-Il, moartea „iubiţilor” lideri a provocat adevărate „tragedii” naţionale. Poporul i-a „plâns” cu lacrimi de crocodil. Părea că lumea se va sfârşi odată cu ei.

În 2 Martie 1953 întreaga lume comunistă primea o veste cutremurătoare:Iosif Vissarionovici Stalin, eroul naţiunilor şi continuatorul lui Lenin, în vârstă de 73 de ani, era în comă şi paralizat pe partea dreaptă a corpului. Câteva zile mai târziu, respectiv pe 5 martie, la ora 21.50, inima acestuia a încetat să bată.

Dincolo de acţiunile, politicile, realizările şi cruzimea dictatorului sovietic, există cel puţin un lucru care merită o atenţie deosebită:ritualul funerar de care a avut partea.

„Poporul rus l-a plâns pe Stalin peste tot. Pe drum, în piaţă şi acasă. Şi în România vestea a provocat tristeţe şi lacrimi, însă mai „reţinute” în comparaţie cu ceea ce se întâmpla la Moscova”, cel puţin aşa suna propaganda oficială.

Trupul său a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Apoi, a fost îngropat lângă zidul Kremlinului. Însă ritualul funerar este o copie fidelă a celui la care e supus Lenin, părintele fondator al URSS.

Deşi a încercat să îşi elimine toţi competitorii şi adversarii politici, după moartea lui Lenin, iar prin cultul personalităţii să îl pună într-un con de umbră până şi pe acesta, Stalin nu a reuşit să îi fure imaginea de erou, fondator. În istoria mentalităţilor eroul fondator îşi asigură nemurirea într-o formă escatologică, însă Lenin beneficiază de cuceririle tehnologice ale vremii – îmbălsămarea şi nu de simbolistica hagiografică.

Şi ritualul de înmormântare este special, fiind unul dintre elementele de bază ale imaginarului comunist, deşi preia elemente importante din ceremonialul imperial. Expunerea trupului conducătorului pentru perpetuă glorificare devine centrul ceremonialului, întrucât ritualul religios este exclus, iar varianta publică de priveghi este garda la catafalc. În plus, aceasta stabileşte viitoarele ie-rarhii în cadrul familiei politice prezente la înmormântare.

Legat de familia naturală, aceasta este doar un accesoriu, un invitat, fiind substituită ierarhiei de partid. Bocetul feminin, caracteristic momentului, este înlocuit în mare măsură cu discursul ceremonios şi cu imaginea întregului popor care conduce pe ultimul drum pe conducătorul iubit. La toate se adaugă aşezarea defunctului într-un edificiu reprezentativ, a cărui putere din timpul vieţii se va manifesta de acum tainic şi de la care se vor epigonii săi.

Moartea lui Dej

Funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au copiat până la virgulă ceea ce se întâmplase la înmormântarea lui Stalin.

O cronologie retrospectivă, în răspăr, a vieţii liderului comunist român arată că, în perioada 19-20 ianuarie 1965, o delegaţie condusă de Gheorghiu-Dej a fost prezentă la Varşovia. Acolo unde Dej şi delegaţia lui au făcut valuri cu "Declaraţia de independenţă din aprilie 1964", cu poziţia faţă de CAER şi, foarte interesant, cu relaţiile deosebite cu conducerea Partidului Comunist Chinez.

Toate acestea apăreau ca o periculoasă breşă în "monolitul sistemul comunist". La întoarcere, Dej s-a simţit rău. Se plângea că "luase o răceala"-după spusele şefului său de cabinet, Paul Sfetcu. Însă, suferea de un cancer galopant de care a şi murit. Cauzele declanşării acestei boli au provocat numeroase suspiciuni. Mulţi istorici afirmă că „a fost radiat de către ruşi” din cauza „devierii” de la linia comunismului sovietic.

Moartea lui Dej, la 19 martie 1965, a provocat „durerea poporului care şi-a plâns conducătorul iubit”, scria „Scânteia”, la o zi după decesul „marelui conducător român”. În rest acelaşi ceremonial oficial de înhumare ca şi la Stalin cu excepţia mumificării.

Moartea „tovarăşului” Kim a rupt hainele de pe poporul nord-coreean

La 8 iulie 1994, poporul nord-coreean a fost „lovit de cea mai mare catastrofă, mult iubitul” conducător Kim Ir Sen a murit. Cel are a condus Coreea de Nord de la fondarea sa în 1948 şi până atunci îşi lăsă poporul singur, însă nu înainte de a se asigura că fiul său, Kim Jong-Il, va conduce statul pe care l-a creat. Moartea lui Kim Ir Sen a provocat adevărate isterii naţionale. Oamenii se adunau în pieţe, plângeau şi îşi „rupeau hainele de pe ei” zguduiţi de moartea „părintelui mult iubit”. Identic se întâmplă chiar acum în Coreea de Nord la moartea lui Kim Jong-Il.