Istorie scrisă în clădiri, în „Historia” de aprilie

Există clădiri care funcționează ca o capsulă de memorie urbană. Una dintre ele se află în București, la colţul străzilor Vasile Lascăr și Maria Rosetti. Casa cu farmacie „Gheorghe Hotăranu“ spune povestea unei familii, dar și a unei lumi în care competenţa profesională putea construi un destin, iar profesia nu se oprea la tejghea, ci se reflecta în însăși arhitectura casei. Ultimul număr al revistei „Historia” poate fi găsit la toate punctele de vânzare a presei începând cu 15 mai, dar și online, pe platforma paydemic. Mulțumim că ne-ați fost aproape!

Gheorghe Hotăranu aparţine acelei generaţii de profesioniști formaţi la cumpăna dintre două Românii: cea veche, încă provincială în multe privinţe, și cea modernă, care încerca să se organizeze instituţional, sanitar și urbanistic după model occidental. 

Farmacistul nu era, în primele decenii ale secolului al XX-lea, un simplu vânzător de remedii. El trebuia să stăpânească noţiuni solide de chimie, botanică, toxicologie, dozaj și legislaţie sanitară. În multe situaţii, prepara personal medicamentele prescrise de medic, răspunzând direct pentru corectitudinea formulei și siguranţa pacientului. 

În 1913, statul român acorda noi concesiuni pentru deschiderea de farmacii. Reţeaua sanitară trebuia extinsă, iar profesia farmaceutică era strict reglementată. Printre beneficiari s-a numărat și Gheorghe Hotăranu, care, la 9 februarie 1914, își deschide prima farmacie într-un spaţiu închiriat pe strada Vasile Lascăr, cunoscută anterior ca strada Teilor. Era același cartier în care avea să rămână, semn că proprietarul intuise potenţialul unei zone aflate în plină dezvoltare urbană. 

Timp de nouă ani a muncit și a economisit. A participat și la războiul pentru întregirea naţională (Primul Război Mondial), fiind, după cum arată ziarul „Universul“ din septembrie 1916, rănit pe front. 

Aceste informaţii, aparent minore, sunt esenţiale pentru înţelegerea poveștii. Casa Hotăranu nu a fost rezultatul unei moșteniri aristocratice și nici al unei speculaţii imobiliare. A fost fructul unei ascensiuni profesionale bazate pe reputaţie, disciplină și continuitate. 

Continuarea poveștii – în dosarul de mai, scris de Dorothee Hasnaș.

Un deceniu de istorie în mișcare

În primăvara lui 1897, arena Velodromului Român se redeschide și, pe tot parcursul anului sportiv, găzduieşte numeroase curse, cu participarea cicliștilor profesioniști și amatori, din ţară și din străinătate. Competiţiile reunesc sportivi celebri, precum cicliştii străini Pasini, Tommaselli, Lurion („Championul Europei“), Wiegand („Championul Budapestei“), dar şi românii Mihăescu, Niţulescu, Cantilli, Pucher, Stavri, Ghiţă Ion, Niculescu Simion, Brădeanu, Hariton și Tomescu. 

E şi sezonul în care are loc debutul Mariei Mihăescu – cea pe care istoria o cunoaşte mult mai bine sub denumirea de Miţa Biciclista –, dar şi acela în care se pune în funcţiune o instalaţie electrică de nocturnă, iar Velodromul Român devine, atenţie!, prima arenă sportivă dotată cu nocturnă din România. 

Citiți mai multe în articolul scris de Adrian Hubca.

Satul născut sub semnul regelui cavaler

În Valea Nirajului, la doar câteva zeci de minute de Târgu Mureș, drumul șerpuiește prin- tre dealuri liniștite, sate mici și livezi vechi. Aici, într-o așezare discretă numită Sânvăsii (Nyárádszentlászló), trecutul pare să fi rămas agăţat de zidurile unei biserici care veghează de aproape opt secole asupra comunităţii. Albă, sobră și armonioasă, biserica unitariană domină satul asemenea unei ancore a memoriei. 

„Puţine monumente din Transilvania reușesc să concentreze atât de multe straturi de istorie într-un spaţiu atât de mic. Biserica din Sânvăsii nu este doar un edificiu medieval. Este un loc în care legendele despre regi sfinţi, frescele gotice, urmele invaziei mongole și memoria comunităţii locale se întâlnesc într-o poveste care traversează aproape un mileniu”, notează Ciprian Plăiașu.

Orga, simbol, politică, istorie 

În Imperiul Bizantin, acolo unde reprezenta unul dintre cele mai puternice simboluri ale puterii imperiale, orga devenise indispensabilă în cadrul manifestărilor de la Curte. Singură sau integrată într-un ansamblu, orga (hidraulică, înlocuită treptat cu cea pneumatică) apărea în cadrul concursurilor, al curselor din Hipodrom, în ovaţiile în triumf de la Circ, în Palatul Triclinium pentru aclamarea banchetelor imperiale, în Augusteon și Magnaura pentru a spori măreţia și solemnitatea recepţiilor oaspeţilor ș.a. Deși nu fusese inventată de bizantini, aceștia au ridicat-o la cel mai înalt nivel din punct de vedere ceremonial și simbolic.

Catalogată drept instrument muzical de prim rang și ocupând un loc excepţional în contextul muzicii bizantine, orga nu participa însă niciodată la ceremoniile liturgice. Sinodul de la Laodiceea, din anul 343, interzisese prin canonul 15 utilizarea instrumentelor muzicale în cadrul bisericilor și în contextul muzicii ecleziastice, așa cum stipula și canonul 75 al Sinodului VI Ecumenic.

Când și cum se schimbă lucrurile, veți vedea în paginile scrise de Eduard Rusu.

Istoria poate fi spusă și la scara unui tren

Există un paradox al istoriei: cu cât trece timpul, cu atât trecutul devine mai greu de cuprins. Orașele cresc, imperiile se destramă, războaiele se comprimă în paragrafe, iar vieţile oamenilor rămân doar cifre în statistici. La Hamburg, într-un fost depozit din cărămidă roșie al vechiului port hanseatic, cineva a încercat exact opusul: să  micșoreze lumea pentru a o face, din nou, inteligibilă. 

„Miniatur Wunderland nu este, așa cum ar putea părea la prima vedere, un muzeu al trenurilor. Este o arhivă vizuală a civilizaţiei moderne, o încercare rară de a pune istoria – politică, socială, urbană – într-o formă care poate fi privită dintr-o singură privire”, explică Ciprian Plăiașu.

***

La final de revistă, vă invităm să răsfoiți recomandările noastre de filme, cărți și expoziții.

Lectură cu plăcere și cu folos!