Istoria reală a adevăratului Casanova
Cunoaștem reputația seducătorului, jucătorului, trișorului. Dar Casanova a fost înainte de toate un om al literelor, un călător înrăit, un om de o erudiție impresionantă care s-a opus societății prin ignorarea frontierelor sociale. Casanova a fost înainte de toate un om liber, un om al Luminilor.
Casanova a intrat în mitologia colectivă sub imaginea Seducătorului. Numele său a devenit sinonim cu bărbatul afemeiat, un alter ego al lui Don Juan. Giacomo Casanova era conștient de importanța acestei reputații ale sale și a contribuit în bună măsură la construirea ei. În scrierile sale, mărturisește la un moment dat pasiunea pentru sexul opus:«Cultiver les plaisirs de mes sens fut, dans toute ma vie, ma principale affaire;je n’en ai jamais eu de plus importante. Me sentant né pour le sexe différent du mien, je l’ai toujours aimé, et je m’en suis fait aimer tant que j’ai pu.»
Casanova este imaginea cuceritorului prin excelență. Multe filme l-au înfățișat pe venețian ca un bărbat misogin, cinic și decadent. În perioada filmului mut, mai multe lungmetraje evocă aceasă figură donjuan-escă, interpretată printre alții de Ivan Mosjoukine, iar apoi Fellini a dat definitiv culturii de masă imaginea lui Casanova, în 1976, construind în jurul său o întreagă mitologie sexuală negativă. Casanova devine doar o mașină de seducție cu o sexualitate monstruoasă și o ființă arogantă demnă de dispreț.
Trebuie totuși să ne descotorosim de clișee. Casanova n-a fost o simplă mașinărie a cărui întreagă activitate s-a rezumat la consumarea sexualității neînfrânate sau al cărui spirit era iremediabil pervertit. Viața sa, pe care legenda a acoperit-o multă vreme, a fost redescoperită după mulți ani, în special după analiza manuscrisului original a lucrării Histoire de ma vie, formidabilele memorii scrise de Casanova în ultimii zece ani din viață. Prin intermediul acestor pagini, literare, dar și de istorie, putem cunoaște viața aventurierului, savanatului, curtezanului, jucătorului, magicianului, călătorului mereu neobosit, al acestui mare vizionar. Om al Luminilor, Casanova a fost și unul din cei mai mari scriitori de limbă franceză la vemea sa, un memorialist extraordinar care a decis singur cum vrea să trăiască și care a trăit în deplină libertate, în cel mai modern sens al cuvântului.
”Este mai greu să-l vezi pe Casanova așa cum a fost:simplu, direct, curajos, cultivat, seducător, ciudat, scriitor.”
Atunci de a fost atât de mult timp disprețuit? Phillipe Sollers, un scriitor care a încercat reabilitarea lui Casanova cu eseul Casanova l'admirable(1998), are o ipoteză:”N-am vrut ca el (Casanova) să fie un scriitor. Am făcut din el o bestie de spectacol. Ne-am străduit să-i păstrăm o imagine falsă. Reprezentările ulterioare l-au prezentat ca pe o păpușă, o mașinărie de amor, o marionetă mai mult sau mai puțin ridicolă. Am vrut să-i povestim ”exploatările galante”, dar cu condiția de a-l priva pe erou de profunzimea sa. Pe scurt, am fost geloși pe el, l-am tratat cu un resentiment vag. Fellini a ajuns să spună că-l consideră pe Casanova ”stupid”. Este mai greu să-l vezi pe Casanova așa cum a fost:simplu, direct, curajos, cultivat, seducător, ciudat, scriitor. Un filosof în acțiune.”
Născut la 2 aprilie 1725 la Veneția din doi părinți comedianți, Gaetano Casanova și Zanettra Farussi, tânărul Giacomo a fost lăsat singur pentru a fi crescut de bunica sa. Copil fragil, dar talentat, foarte curios și dornic de cunoaștere, el trebuia să ia calea preoției. Primește tonsura (ceremonia tunderii părului din creștetul capului la consacrarea unui cleric catolic) la 15 ani. Vocația n-avea însă să dureze prea mult, dar în numele ei a plecat la Roma în 1743. De acolo, pornește într-o călătorie îndelungată:Milano, Berlin, Viena, Geneva, Praga, Bruxelles, Amsterdam, Paris, Madrid, Sankt-Petersburg, Varșovia, Riga, Londra etc. Pasiunea pentru călătorii pune stăpânire pe acest om a cărui instabilitate este cronică. Devine asfel omul mereu în mișcare într-un secol cosmopolit. Dar totuși, aventurier cum era, preferând viața pe drumuri unei vieți de muncă, Casanova trebuia totuși să supraviețuiască prin locurile pe unde mergea. Și a reușit să facă asta într-un mod genial. A fost, pe rând și cu succes, un aventurier al finanțelor, bancher, curtezan aristocrat, spion, jucător, dar și savant, jurnalist, unul dintre cei mai buni observatori ai epocii sale, un om al literelor.
Această reputație l-a făcut celebru, persona curiosaa cărui companie era căutată chiar și de către suverani. S-a întreținut cu Maria Tereza, cu Iosif al II-lea, Frederic cel Mare, regele Poloniei, Ecaterina a II-a a Rusiei, cu personaje importante de la curtea franceză. Dar aceste legături imporante nu l-au scutit de câteva ”sejururi” prin închisori, atunci când protectorii îl părăseau, companionii de joc îl acuzau, creditorii îl denunțau sau soții furioși îl urmăreau.
Eternul călător, camelonul
Casanova a fost un călător, dar a fost și un fugar, un om atât admirat, cât și suspectat. Era un aventurier cu un port frumos, care impresiona prin alura sa – avea peste 1, 90 m înălțime, ceva rar în epoca respectivă, prin veșmintele sale, prin maniere. În același timp era și un escroc care exploata, până la un anumit punct, credulitatea oamenilor, a celor bogați în special. După o copilărie săracă, Casanova a vrut să devină un aventurier libertin foarte stilat. Asta îl face atât de fascinant pentru istorici:el încearcă permanent să-și reinventeze identitatea socială, în pofida societății care îngrădea omul într-o condiție socială definitivă. El se joacă cu măștile sociale:creează un personaj care atrage atenția și care se autoproclamă ”cavaler de Seingalt”, își creează origini aristocratice, pentru că ”alfabetul este public și fiecare este stăpân de a se servi de el pentru a-și crea un cuvânt și să-l facă propriul nume”. N-a fost singurul care a făcut asta într-un secol în care nici identitățile, nici actele de identitate nu erau cu adevărat fixate.
N-a aparținut unei elite de la început, dar o frecventa, trăia în mijlocul aristocraților, în special la Veneția, unde știe să placă patricienilor pe care îi amuză, îi flatează și, uneori, îi înșeală. Devine protejatul unui faimos senator venețian, Bragadin, pe care-l ajută la un moment dat, iar acesta ajunge să creadă că tânărul Casanova i-a salvat viața și este, poate, steaua sa norocoasă. Bragadin îi dăruiește un apartament lui Casanova și ajunge să-l întrețină, și asta într-un mediu luxos.
Casanova se pliază pe toate identitățile, este un adevărat cameleon. Avea această capactate de a putea exercita orice meserie – preot, militar, violonist, bibliotecar, secretar de ambasadă, spion, cavaler-și de a-i seduce pe cei care-i puteau fi utili făcându-i să creadă că face parte din lumea lor. Astfel, el face mereu rost de scrisori de recomandare care îi sunt indispensabile când vrea să înceapă o nouă viață, să frecventeze o altă elită și să-și lase, din nou, viața în mâinile sorții.
Spre exemplu, prima oară când merge la Paris, în 1750, a frecventat doar casa unor comedianți italieni, și i-a fost greu să se integreze în societatea bună neavând cunoștiințele necesare. Șapte ani mai târziu, când revine în capitala Franței, vine cu o recomandare de la cardinalul Bernis, pe care-l cunoscuse la Veneția la niște serate libertine, și toate porțile Parisului i se deschid, inclusiv cele ale Curții regale. Abilitatea lui Casanova de a seduce pe plan social se datorează faptului că stăpânea la perfecție arta impresionării, de a fi în centrul atenției. În plus, are un mare talent de povestitor. El amuză prin povestirea vieții sale, a călătoriilor și cuceririlor, impresionează prin erudiție, prin alura misterioasă. Dacă subiectul zilei era criza financiară, cum se întâmpla la curtea lui Ludovic al XV-lea, Casanova devenea marele specialist în chestiuni economice. Dacă un personaj imortant era bolnav, devenea medic. Și tot așa, se adapta imediat oricărei situații.
De-a lungul anilor, Casanova și-a construit și reputația de savant. Vorba mai multe limbi (însă nu și germana sau engleza), dintre care franceza – limba elitelor europene – o stăpânea la perfecție. Citea extrem de mult și din domenii cât se poate de diverse. Inventivitatea de savant și prestigiul de om al literelor l-au ajutat să intre în cele mai selecte grupuri intelectuale europene. L-a cunoscut chiar și pe Voltaire. Scrie poeme romane, pamflete, tratate științifice, eseuri politice și filosofice.
Histoire de ma vie
Când începe să-și scrie memoriile, cândva între 1789 și 1790, Casanova ajunsese un om solitar, uitat, pierzându-și aproape toți protectorii – morți sau ruinați. Ajunsese un om învins care abia reușise să obțină, grație contelui de Waldstein, un post de bibliotecar la Castelul Dux, pierdut în inima pădurilor Boemiei. Lumea pe care o cunoscuse se prăbușea sub armele Revoluției Franceze. Începe să scrie fiind convins de doctorul său că asta este cea mai bună modalitate de a alunga răul melancoliei și de a găsi puțină bucurie în sânul unei existențe ce n-avea în nimic comun cu fosta sa viață. Casanova scrie în franceză pentru a putea fi citit de elitele Europei și pentru că iubește această limbă ce-i aduce aminte de cele mai fericite momente ale vieții sale. Prima variantă a manuscrisului e terminată în 1794, dar aceasta a fost refăcută până la moartea lui Casanova, pe 4 iunie 1798. Se spune că ultimele sale cuvinte ar fi fost ”Am trăit ca un filosof, mor ca un creștin.” A doua parte a fost cea mai des comentată, însă primele cuvinte sunt cele care contează, o mărturisire a unui om care și-a trăit viața ca filosof, care a fost, deci, un om al epocii sale prin excelență, dar și un mare gânditor, libertin și aventurier.