Întâlnirea de 60 de ani a unor copii născuţi bătrâni. "Într-o noapte am fost urcaţi în vagoane de vite şi trimişi într-o destinaţie necunoscută"

"Tu eşti duşman al poporului şi nu ai voie să frecventezi şcoala. Eşti exmatriculată!" Cu aceste cuvinte, în urmă cu 60 de ani, într-o toamnă mohorâtă, Lăcrămioara Stoenescu a fost dată afară din şcoala de la Rădăşeni, judeţul Suceava. Avea 10 ani şi trecuse în clasa a cincea. Venise de puţin timp la şcoala din Rădăşeni, unde fusese deportată din Giurgiu împreună cu toată familia.

Ceea ce i s-a întâmplat Lăcrămioarei Stoenescu li s-a întâmplat multor copii în perioada 1952-1960, dar despre asta cărţile de istorie vorbesc prea puţin.

"În 1952, locuiam în Giurgiu, pe strada Dostoievski. Tatăl meu lucra la uzina Steagul Roşu, era muncitor, chiar dacă era supercalificat. Aşa vruseseră comuniştii veniţi la putere. El fusese pretor mai mulţi ani, un fel de administator al mai multor comune în plasa Comana-cum era atunci. Era de fapt avocat, dar dăduse un examen şi fusese numit ca pretor. Din păcate, funcţionase ca pretor vreo doi ani şi sub Antonescu, şi de aici i s-a tras. Într-o noapte de aprilie, în 1952, tata a fost ridicat şi de atunci nu mai ştiam nimic de el. Fusese dus la închisoare. După câteva luni, am fost ridicate şi noi, mama, bunica şi cu mine. Am primit o înştiinţare că trebuie să strângem şi să plecăm, dar nu ni se spunea unde", a spus femeia.

Pe lângă cele două femei şi fetiţa Lăcrămioara au fost deportate alte 800 de persoane din Giurgiu. Oameni în general cu o anumită stare şi profesie. Unii dintre ei erau comerciaţi, alţii erau basarabeni, alţii sârbi, alţii macedoneni.

Oamenii au fost săltaţi de acasă, în timpul nopţii, urcaţi în vagoane de vite şi trimişi spre o destinaţie necunoscută. Au călătorit aşa timp de o săptămână. Credeau că vor fi duşi în Siberia. Erau păziţi de miliţieni înarmaţi care nu le dădeau voie să coboare. Trenul circula numai noaptea, iar ziua era tras pe linie moartă pentru a lăsa loc celorlalte trenuri personale. În vagoanele păzite de miliţieni oamenii dormeanu de-a valma, îşi făceau nevoile unii în faţa altora.

"N-aveai voie să întrebi nimic, nimeni nu-ţi răspundea la întrebări. Era o conspiraţie a tăcerii", îşi aminteşte Lăcrămioara Stoenescu.Ajunşi într-un final la destinaţie, deporaţii trebuiau să facă ceea ce li se spunea. Aveau domiciliu obligatoriu şi nu aveau voie să depăşească zona sub nicio formă. Mama Lăcrimioarei s-a angajat la un şantier forestier şi sorta căpriorii, iar pentru munca asta primea salariu minim pe economie, bani cu care reuşeau să-şi ia câte ceva de mâncare.

Oamenii deportaţi din Giurgiu nu ştiau care e motivul pentru care au fost luaţi de la domiciulul lor. Neoficial, erau zvonuri că deportarea avea loc pe fondul construirii "Podului Prieteniei" dintre Giurgiu şi Ruse. "Construirea podului a fost doar un pretext pentru a ascunde faptul că nişte "duşmani ai poporului" erau înlăturaţi de la graniţă pentru o perioadă de timp nedeterminată, pentru că Giurgiu era un oraş de graniţă în care aveai voie să intri numai cu buletinul. Motivul real era unul politic", spune Lăcrămioara Stoenescu.

La Rădăşeni, Lăcrămioara a fost singurul copil care a putut să urmeze şcoala pentru scurtă vreme, asta pentru că învăţătoarea ei din Giurgiu îi încheiase situaţia înainte să plece şi dăduse examenul de treaptă, cum era în acea vreme, înaintea tuturor. A mers la ore până când directorul şcolii a intrat în clasă şi a dat-o afară pe motiv că e "duşman al poporului". "Tu eşti duşman al poporului şi nu ai voie să frecventezi şcoala. Eşti exmatriculată!", i-a spus directorul fără milă.

Moartea lui Stalin le-a adus întoarcerea acasă

Deportarea în Moldova a durat până după moartea lui Stalin, când pe 23 martie 1954, familia Stoenescu a primit un ordin să se întoarcă acasă. "Era o iarnă atât de cumplită încât nu se mai circula. Şi în loc să plecăm a trebuit să mai stăm câteva săptămâni. Se mergea pe sub tuneluri de zăpadă", îşi aminteşte Lăcrămioara.

"Toate întâmplările pe care le-am trăit în comunism le-am purtat cu mine în suflet, în inimă, şi m-au marcat întreaga viaţă", spune Lăcrămioara Stoenescu, fostă profesoară de limba română la un liceu în Bucureşti.

De câţiva ani, doamna Stoenescu a încercat să restabilească adevărul despre deportările din Giurgiu, pe care manualele de istorie le-au lăsat pe dinafară.

Nimeni nu ştie despre povestea familiilor şi a copiilor din Giurgiu, luaţi de la casele în urmă cu 60 de ani şi duşi în satele uitate de lume de la graniţa cu Moldova sau răspândite aiurea prin ţară. Doamna Stoenescu a încercat să spună povestea deportărilor mascate sub formă de "discolări" cât mai multor oameni, de la elevi de şcoală generală până la liceeni.

În ultimii ani, profesoara a stat de vorbă cu supravieţuitorii deportării de la Giurgiu şi a scris mai multe cărţi despre perioada de atunci şi despre întâmplările pe care le-au trăit oamenii deportaţi:"Copii duşmani ai poporului", "De pe băncile şcolii în închisorile comuniste"şi "Memoria Stigmatelor".

Deportaţii din Giurgiu au venit la întâlnire

Anul acesta a reuşit să-i strângă pe deportaţi la un loc, ca un fel de comemorae a celor întâmplate în urmă cu mai mult de jumătate de secol. Întâlnirea a avut loc miercuri la Reprezentanţa Comisiei Europene din Bucureşti, unde s-a ţinut masa rotundă "Deportaţii din Giurgiu", ca o prelungire a unui proiect mai mare "Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan", organizat de Fundaţia pentru Acţiune Civică.

La eveniment s-au strâns 20 de foşti copii prigoniţi din totalul de 100. Au venit pe rând românii, macedonenii, aromânii care şi-au petrecut o parte din copilărie în Nordul Moldovei sau în alte sate. Unii au murit între timp, alţii au fost ţinuţi de boală acasă. Cei rămaşi în viaţă sunt oameni simpli, care îşi amintesc fără nicio plăcere de copilăria lor.

Lăcrămioara Stoenescu, alături de familia ei în anii dinaintea deportării/ Foto:Arhiva personală Lăcrămioara Stoenescu

Printre cei care au venit să-şi revadă foştii colegi de suferinţă s-au aflat şi fraţii Bogoevici, Ristea (72 ani) şi Marian (74 de ani), români de etnie sârbă. Ei au fost împreună în pribejie, mai aveau un frate care între timp a murit. Nu înţeleg nici acum motivul pentru care au fost goniţi din casa lor tocmai în comuna Gura Boului. După ei motivul a fost unul pur etnic, pentru că alte 30 de familii de sârbi au plecat în pribegie. Aşa a crezut şi tatăl lui, care a făcut memorii peste memorii la autorităţile de atunci. "După şapte luni ne-au dat un răspuns şi au spus că putem merge înapoi acasă", îşi aminteşte Ristea. Cei trei fraţi nu au fost primiţi însă la şcoală, aşa că au fost nevoiţi să muncească. "Eu lucram la o betonieră, fratele care a murit cosea la o maşină de cusut. Acolo nu existau bani, totul era un troc, trebuia să faci ceva ca să poţi să mânca", a mai spus Ristea.

Fraţii Bogoevici, de origine sârbă, au fost deportaţi în comuna Gura Boului

Un alt copil prigonit este Mihaela Dumitrescu, în vârstă 69 de ani. A fost deportată la 9 ani în comuna Frumosu, în Nordul Moldovei, înspre Bucovina. "Ţin minte că părinţii mei au fost chemaţi la Poliţie şi li s-a pus în vedere că trebuie să plece. Le-au luat buletinele pe care le-au marcat cu domiciliu obligatoriu", îşi aminteşte femeia. Tatăl ei era negustor şi din acest motiv crede că i-a deportat. "Eu şi fratele meu am fost primiţi la şcoală la Frumosu, dar nu am stat mult pentru că directorul a chemat-o pe mama şi i-a zis că trebuie să ne exmatriculeze. Că aşa era ordinul. Dar a sfătuit-o că mai bine să facă cerere să ne retragă, decât să rămânem cu exmatricularea", îşi aminteşte doamna Dumitrescu.

Mihaela Dumitrescu a fost dată afară de la şcoala din Comuna Frumosu, unde familia ei avea domiciliu forţat

Oamenii nu privesc în urmă cu ură şi nici nu se aşteaptă la ceva.

"Când îşi va cere cineva scuze şi pentru noi? Şi pentru ce s-a întâmplat în acei ani? Eu cred, eu mai sper, sunt foarte optimistă, şi sper că vom primi şi noi scuzele", se arată încrezătoare Lăcrămioara Stoenescu.

În 2012 se împlinesc 60 de ani de la deportărea oamenilor incomozi din Giurgiu în 47 de localităţi din Moldova şi din alte părţi ale României. Potrivit Arhivelor Securităţii, între anii 1952-1954, 823 de persoane din Giurgiu, dintre care peste 100 de copii, au fost deportate în nordul ţării. Deportarea era mascată sub numele de strămutare. În perioada aceea se construia Podul Prieteniei ce trebuia să lege oraşul Giurgiu de Ruse. Asta era explicaţia oficială a autorităţilor pentru mutarea oamenilor din casele lor. Însă cei mutaţi nu erau afectaţi în vreun fel de construcţie.

sursa:http://www.gandul.info/reportaj/intalnirea-de-60-de-ani-a-unor-copii-nascuti-batrani-intr-o-noapte-am-fost-urcati-in-vagoane-de-vite-si-trimisi-intr-o-destinatie-necunoscuta-10343281