Generaţia „Crinului Alb”. Dilema unei epoci: ţărani sau muncitori?

Dupa comica Republică de la Ploieşti şi disputele virulente iscate în jurul implicării de partea Germaniei în timpul Marelui Război, o nouă falie s-a aşezat peste destinele României, în Interbelic.

România Mare s-a dovedit prea mică pentru a-i găzdui pe toţi.

"Ce facem cu România", seria publicistică realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media "România de la zero", continuă. După episoadele "Republica de la Ploieşti" şi Germanofilii, surprindem prăpastia căscată în interbelic între două Românii:cea a tradiţionaliştilor şi cea a moderniştilor.

Ieşită din Primul Război Mondial cu reputaţia onorantă cuvenită statului european care suferise printre cele mai însemnate pierderi omeneşti între ţările beligerante, dar şi cu cel mai întins teritoriu administrat vreodată de politicienii de la Bucureşti, România părea să fi intrat la începutul anilor ’20 în cea mai fericită zodie a existenţei sale. Cultura politică încheiase însă profund slăbită războiul. Iar cea socială, sensibil alterată de introducerea votului universal şi a reformei agrare.

Sub greutatea unei realităţi pe care – obsedatul deceniu al treilea avea s-o dovedească – n-a ştiut s-o gestioneze, spaţiul public românesc s-a mai scindat încă o dată:după comedia cu iz republican de la Ploieşti, din august 1870, şi drama germanofililor, din timpul Marelui Război, o nouă falie s-a căscat între diferitele viziuni despre viitorul României. Mocnit multă vreme în cercurile interbelice, conflictul dintre tradiţionalişti şi modernişti a fost laboratorul în care s-au testat, pentru prima oară, ideile hidoase care urmau să stea la baza Holocaustului românesc.

Război şi pace

Se spune despre Interbelicul românesc că a fost cea mai bună perioadă a istoriei autohtone. Argumente suficiente ar putea găsi chiar şi un critic dezinteresat:România îşi implinise idealul naţional, proiectat de cel puţin trei generaţii politice anterioare, Bucureştiul administra un teritoriu de aproape 300.000 de kilometri patraţi, ţara era încadrată pe o curbă a modernizării care promitea totul şi nu prevestea nicio posibilă deraiere.

Iar Europa, deşi nu mai era chiar cea de odinioară, continentul Belle Epoque, al cabaretelor, cafenelelor şi al burgheziei nouveau-riches, ei bine, Europa îşi regăsise suflul optimist după ororile Marelui Război, cumpărându-şi măcar un deceniu de fericire şi ignoranţă, până la crahul economic care urma s-o arunce în sărăcie şi disperare, la intersecţia nefericită unde aveau s-o aştepte fantomele fascismului şi ale comunismului.

Se spune despre primul deceniu al Interbelicului românesc că e neegalat în istoria naţională, în termeni de eficienţă instituţională şi economică, realităţi peste care se aşează prezenţe culturale şi intelectuale remarcabile. Se spun toate acestea şi, de cele mai multe ori, se spun pe bună dreptate. Anii ’20 sunt, din mult puncte de vedere, sortiţi superlativelor.

O epocă nu poate fi înţeleasă, însă, doar privind fotografiile decolorate rămase în trena existenţei sale. Ea înseamnă, în egală măsură, şi ce i-a dat naştere, dar şi ce i-a provocat dispariţia. O epocă e o verigă – ea nu face, în ultimă instanţă, decât să transmită pe mai departe ce a reuşit să salveze din urmă, contaminând ideile şi oamenii care o traversează cu propriul său spirit.

Într-un fel, Interbelicul românesc debutează cu moştenirea nefastă a opţiunilor naţionale din vremea Marelui Război. Pacea europeană porneşte la Bucureşti cu un proces al “trădătorilor”, al celor consideraţi a fi sprijinit ocupaţia germană în timpul conflagraţiei mondiale care a tăiat, efectiv, Vechiul Regat în două, pe linia de foc Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz.

Pacea europeană porneşte la Bucureşti şi cu o dispută. La fel ca toate conflictele de idei care vor degenera, ulterior, în patimă ideologică, şi acesta se instalează, pe nevăzute, în paginile ziarelor şi în volumele bibliotecilor. Disputa e între tradiţionalişti şi modernişti. Mai mult însă, disputa e între România fabricilor şi cea a plugurilor, între aerul nesănător al uzinelor şi spiritul pur al ţăranilor, între ortodoxia militantă şi ultra-naţionalistă şi spiritul protestant al unei Europe ridicate greşit pe ruinele Imperiului german.

Cam din trei în trei decenii, cultura română trece printr-o criză de creştere;echilibrul se surpă subit, controversele devin primare, ideile sunt degradate la cuvinte, valorile sunt negate, iar invectivele se îmbulzesc ca berbecii în faţa şuvoiului.
Pompiliu Constantinescu, 1937

Şcoala de gândire Nae Ionescu

Pentru a înţelege ceea ce acum numim “tradiţionalismul în Interbelic” trebuie să recurgem la cronicile dezbaterilor de zi cu zi, pe care bineînţeles tot gazele le ofereau. Au existat desigur neosemănătoriştii şi neopoporaniştii, a existat desigur Nicolae Iorga, însă cazurile acestea sunt simple:România trebuia să rămână agrară şi conservatoare. Mult mai complex este însă cazul “şcolii de gândire Nae Ionescu”, adevărata universitate a Interbelicului Românesc, la care s-a format generaţia `27, generaţia lui Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, cea mai importantă din istoria interbelică a culuturii române.

Tradiţionalismul este un termen cu numeroase limite, căci tradiţionalismul propovădăuit de Nae Ionescu în ziarul “Cuvântul” era conectat la ideile greşite ale unui Occident care se deda fascismului (înlocuirea Parlamentului cu o adunare de reprezentanţi ai breslelor, de pildă). E drept, totodată, că industrializarea, maşinismul, raţionalismul, erau respinse violent. Multe dintre ideile vechiculate la “Şcoala de gândire Nae Ionescu” treceau însă drept moderne pentru Interbelic Multe dintre ideile vechiculate la “Şcoala de gândire Nae Ionescu” treceau drept moderne pentru Interbelic.

În cartea lui Zigu Ornea, “Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea”, cazul ziarului “Cuvîntul” este analizat pe larg. Dezvoltat ca un apendice al “Gândirii”, “Cuvîntul” devine treptat un nume de referinţă, depăşind revista-matcă. Din 1926, “Cuvîntul” devine un reper în polemicile care au marcat dezbateriile din jurul întrebării “Ce facem cu România”? De la cuplul Encovici (proprietar)-Gongopol (director), “Cuvîntul” migrează către Nae Ionescu, care coordonează şi dă direcţii, din postura sa de admirator declarat al lui Mussolini. Deşi pornit în urma unor sugestii date de Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic, “Cuvîntul” îşi va câştiga autonomia, nervul, va cunoaşte gloria şi decăderea.

Se angajează întâi, la 1929, în readucerea pe tron a lui Carol al II-lea (care abdicase în favoarea fiului său, Regele Mihai), însă din 1934 devine contra şi se predă cu totul Gărzii de Fier, Mişcării Legionare, scriind o pagină ruşinoasă de xenofobie şi antisemitism (detalii consistente în cartea Martei Petreu despre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, Diavolul şi ucenicul său, apărută recent la Editura Polirom).

Nae Ionescu (primul posesor de Maybach din istoria românilor) face un joc periculos, este subvenţionat de grupul bancar Blank, ceea ce nu îl va împiedica în 1933 să susţină falimentului Băncii Marmorosch-Blank.

Cezar Petrescu:Fără industrie!

Reprezentativ pentru “tradiţionalişti” este momentul august 1925, când “gîndiristul” Cezar Petrescu publică articolul “Agricultură sau industrie?”, nelăsând nicio şansă industriei.

“Dulceaţa porcină de a trăi facil şi neonest”

În 1928, publicarea în “Gîndirea” a “Manifestului Crinului Alb”, datorat lui Ion Nistor, Sorin Pavel şi Petre Pandrea, marca fractura decisivă dintre generaţiile României Interbelice. “Vechii” erau renegaţi, buni de hulă, li se aruncă în faţă acuzaţia că s-au dedat “dulceţei porcină de a trăi facil şi neonest”. “Noii” erau oamenii unor “pasiuni ideale”, ai unui “optimism frenetic”, ai “intuiţiei”, ai “elanului” şi ai “extazului”, dar şi ai “credinţei în Dumnezeu”, ortodoxişti, antijunimişti, o generaţie “paricidală”, cum îi va spune Eugen Ionescu. Idolul lor:Nichifor Crainic! Momentul este unul de fisură între tradicţionalişti, se separă cumva apele între cei care l-au urmat pe Nae Ionescu şi cei care l-au urmat pe Nichifor Crainic.

Eugen Lovinescu, care-ne spune Zigu Ornea şi o arată toată producţia sa publicistică interbelică-are meritul de a fi încercat să combată tradiţionalismul ortodoxist, reacţiona în 1928:"Din diferite părţi ale generaţiei tinere par a veni strigăte mistice şi îndemnuri ortodoxe, în care e foarte greu de discernut sinceritatea, spiritul de imitaţie sau simpla aspiraţie bugetară. Timpul numai va fixa natura acestei spiritualităţi noi, a cărei expresie, putem spune însă de pe acum, e veche".

Semnificativ este faptul că România construită de înaintaşi era din nou negată. Iată “Mitul adamic” enunţat de tânărul Emil Cioran, în “Schimbarea la faţă a României”, în plină acţiune. Criza autentică a României era o criză de legitimare.

Noua Generaţie voia să facă din cultura României o cultură mare. Eliade explică:“Spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Nu trebuie mizat pe o unitate “de monolit” al celor desprinşi din “Cuvîntul”, ba dimpotrivă. Crizele profunde prin care treceau intelectualii interbelici se văd cel mai bine, probabil, în “De două mii de ani”, cartea lui Mihail Sebastian, în care problema modernizare versus tradiţie este analizată într-un capitol amplu. Apolitică şi cultural, generaţia “Crinului Alb” va sfârşi tragic atunci când va trebui să opteze între extremele politice ale secolului său.

Prăpastia între generaţii nu duce întotdeauna la propăşire, ci câteodată la ameţeli crunte şi naivităţi fatale. Destinul unui neam se face laolaltă,
Petru Comarnescu, 1928

A doua neatîrnare:să rămânem ţărani!

Revenind la “Gîndirea”, Zigu Ornea consemnează că la primele numere notele tradiţionaliste sunt greu de sesizat într-un amalgam marcat şi de tendinţe filomderniste (revistele coordonate din umbră sau explicit de Nicolae Iorgau acuzau chiar “Gîndirea” de un exces de modernism). Cu timpul însă, Nichifor Crainic se va impune definitiv:spiritualitate etnică (românism!) ortodoxim feroce, respingere a noului “decadent” (nefericita abatere a culturii române pe tărâmul civilizaţiei industriale, “modernizatoare”), e condamnat “europeismul” de la “Cuvîntul liber” şi alte publicaţii.

Crainic era, subliniază cu justeţe Ornea, de-a dreptul retrograd şi credea că singurul loc unde se poate zămisli o literatură românească rămâne satul. Mai mult, în `926, când a fot publicată „Istoria civilizaţiei...” de Lovinescu, Crainic replică dur în „Gîndirea” cu un eseu intitulat „A doua neatîrnare”. În 1931, firesc, Crainic (care definitivase deja înţelegerea ortodoxistă a conceptului de etnos în artă) îl elogiază pe Iorga, la împlinirea a 60 de ani şi anunţă că gândiriştii sunt continuatorii de facto ai semănătoriştilor.

Cezar Petrescu (autorul “Prejudecăţii modernizării”) îl va seconda cu brio. În ce îl priveşte pe Pamfil Şeicaru, acesta îşi va desăvârşi la “Curentul” stilul polemicilor cu beneficiu financiar-politic. Europenism sau tradiţionalism a fost, probabil, cea mai importantă dezbatere din Interbelicul Românesc. Moderaţia fiind abandonată, şi în Europa şi în România pasionată de tradiţionalism, concluzia a venit radical şi dramatic.

Sursa:www.adevarul.ro  -Articol publicat în seria „Ce facem cu România”, realizată în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"