Franța în viziunea istoricului Lucien Febvre
O descoperire recentă – un manuscris semnat de faimosul istoric francez Lucien Febvre și François Crouzet, ne oferă astăzi, șase decenii mai târziu, o lecție importantă despre abandonarea naționalismelor.
Denis Crouzet, la rândul lui istoric important, fiul lui François Crouzet (1922-2010;specialist în Anglia victoriană și revoluția industrială), a descoperit o comoară ascunsă în apartamentul parizian în care a locuit tatăl său:un manuscris pe care acesta îl redactase împreună cu Lucien Febvre în urmă cu șaizeci de ani.
Uitat pe fundul unei valize, acest manuscris fără titlu a rămas uitat foarte mult timp. El a fost redactat în anul 1950 împreună cu François Crouzet, pe atunci un tânăr istoric asistent la Sorbona, în urma unei comenzi venite din partea UNESCO (tot o astfel de comandă a fost și lucrarea Race et histoire(1952), semnată de Claude Lévi-Strauss). Însă din motive rămase necunoscute, el nu a fost niciodată publicat, iar Febvre și Crouzet nu au mai luat măsuri pentru a-și face cunoscută lucrarea.
Astăzi, manuscrisul a fost publicat sub titlul de Nous sommes des sang-mêlés, având subtitlul Manuel d'histoire de la civilisation français.Termenul de „civilizație” este, în acest context, foarte important. Departe de definițiile sale clasice și limitate, în care unii încă mai cred și în zilele noastre, aici „civilizația” apare ca un antidot împotriva derapajelor naționaliste.
Acest „manual” nu este o istorie clasică a Franței, ci – așa cum explică postfața – o „deconstruire a romanului național”. Pentru francezul de la 1950 (despre care autorii considerau că au, în privința istoriei, idei depășite puternic influențate de naționalism), se spune istoria unei Franțe care nu s-a construit singură, doar prin propriile eforturi, ci a unei Franțe care a beneficiat de-a lungul timpului de contribuții din exterior: romanii, desigur, dar și germanii, anglo-saxonii, italienii, dar și răsăritenii. O Franță a cărei istorie nu se poate înțelege izolând-o de restul lumii, o Franță cu o istorie care se înscrie într-un ansamblu mult mai vast – după cum o arată, spre exemplu, capitolul despre revoluțiile atlantice (Anglia, Franța, America).
Este o istorie a darului și contra-darului (Febvre și Crouzet împrumută aici din conceptele dezvoltate de antropologul Marcel Mauss în Essai sur le don) pentru că civilizația nu se mulțumește doar cu a primi : ea oferă ceva la rândul său. Franța a contribuit la rândul ei la dezvoltarea civilizației europene prin intermediul artelor sale, al mesajelor pe care le-a difuzat și al legilor pe care le-a dezvoltat pentru sine, dar care au fost ulterior adoptate și de alte țări. Ne gândim aici, spre exemplu, la arta gotică, la apariția și dezvoltarea Universității, la epoca luminilor și, bineînțeles, la moștenirea Revoluției.
Nous somme des sang-mêlés– titlul, ales de editor și de copiii lui Crouzet, ține cont de spiritul unei cărți care, scrisă la cinci ani după Al Doilea Război Mondial, conflict declanșat în numele rasei și al națiunii, caută să facă din civilizație o creație comună și nu o afacere pur națională. Nu există nici „sângele” și nici „rasa” franceză, afirmă cu tărie Febvre. Atunci ce e un francez, se întreabă autorii în concluziile cărții. El este „un beneficiar, un moștenitor, un creator”.
Mai sunt multe lucruri de descoperit în privința lui Lucien Febvre și a viziunii sale despre Franța și despre istorie în general. În primul rând, pentru că viziunea lui Febvre este încă de actualitate. Apoi, pentru că probabil mai rămân încă manuscrise nedescoperite. Nu demult, fiul istoricului, Henri Febvre, a descoperit la rândul său, într-o cămașă uitată în casa tatălui său din Paris, vreo treizeci de pagini scrise de mână. Scrise la scurtă vreme după sfârșitul Primului Război Mondial, foile au stat la baza unor conferințe despre sindicalismul în Franța.
Cele „Patru lecții” au fost ținute la Sorbona în 1920 de tânărul istoric Febvre (avea atunci 42 de ani) care tocmai fusese demobilizat și numit în funcție la noua Universitate de la Strasbourg, din recent recuperata Alsacie. Trecutul său de socialist explică interesul pentru cauza sindicală la care se aflilisae, precum și acitivtatea sa ca militant pentru SFIO (Section Française de l'Internationale Ouvrière)pe vremea când lucra ca profesor de liceu la Besançon (1907-1912). Febvre a scris atunci cronici anonime pentru Socialiste franc-comtoispentru sprijinirea unui sindicalism antiparlamentar, antietatist și antimilitarist. Ulterior, Febvre se va îndepărta de militantismul socialist și se va dedica cercetărilor care vor face din el unul din cei mai mari istorici ai Franței secolului XX.