Eșecul podului aerian de la Stalingrad, în „Historia” de decembrie

Stalingradul a fost cel mai mare dezastru din istoria militară românească, cele două armate implicate, Armata a 3-a și Armata a 4-a, suferind pierderi atât de mari, încât și-au pierdut capacitatea operaţională. Podul aerian a fost un fiasco, iar soarta trupelor încercuite (Armata a 6-a germană și două divizii românești) a fost pecetluită de deciziile comandamentului  german, în frunte cu Hitler. Cine au fost responsabilii pentru dezastru? Aflați din paginile dosarului de luna aceasta. Începând de mâine, 12 decembrie, „Historia” poate fi găsită la toate punctele de vânzare a presei, dar și online, pe platforma paydemic.

În noiembrie 1942, trupele sovietice au încercuit 250.000-300.000 de militari germani și români (cifrele diferă de la o sursă la alta), plus croaţi și voluntari ruși (Hiwis). Mărimea pungii la începutul încercuirii era de 65 km de la est la vest și de 35 km de la nord la sud. 

Structurile de cercetare sovietice au estimat, eronat, după cum se va constata în momentul capitulării Armatei a 6-a pe 2 februarie 1943, că doar 85.000-90.000 de militari ai Axei se aflau prinși în încercuire, echipaţi cu 1.400 de tunuri, 10.000 de vehicule și 400 de tancuri și tunuri AT autopropulsate. 

Încercuirea marii grupării germane nu a însemnat distrugerea imediată a acesteia. În plus, încercuirile precedente realizate de Armata Roșie până în toamna anului 1942 au demonstrat că forţele germane au opus o re-zistenţă îndârjită chiar și după ce au fost prinse în încercuire. 

La Stalingrad, germanii nu se grăbeau să capituleze…

Supraestimarea capabilităţilor forţelor aeriene germane a fost parţial responsabilă de distrugerea forţelor Axei încercuite. „Decizia neinspirată de executare a aprovizionării pe calea aerului a forţelor încercuite luată de Hitler, în urma consultărilor cu șefii Luftwaffe, a reprezentat un capitol-cheie în culisele Bătăliei de la Stalingrad”, subliniază Carol Sabin Florea, autorul dosarului de decembrie. 

Între cule și legendă

După incursiunea în culisele celui de Al Doilea Război Mondial, vă invităm la un respiro pe tărâmuri cunoscute, poate prea puțin vizitate. În mijlocul colinelor moi ale Vâlcii, acolo unde pădurile coboară spre drumul Horezului, se ridică, tăcută și neschimbată de peste două veacuri, Biserica „Sfântul Nicolae și Sfinţii Voievozi“ din Măldărești. 

Deși nu are fastul unei mari mănăstiri, lăcașul poartă cu sine o nobleţe de familie veche, amintind de vremea când credinţa și meșteșugul se împleteau în fiecare piatră ridicată „spre slava lui Dumnezeu și pomenirea ctitorilor“. Între anii 1774 și 1790, pitarul Gheorghe Măldărescu, soţia sa, Eva, și fiul lor, Constantin, împreună cu rudele lor apropiate au ridicat acest sfânt lăcaș în inima moșiei familiale.

Povestea întreagă o aflați de la autorul ei, Ciprian Plăiașu.

Maestrul aurului și Coroana de oţel 

Printre numeroasele proiecte de modernizare a ţării, fără echivoc, cea mai îndrăgită construcţie a lui Carol I a fost reședinţa sa de vară de la Sinaia, Castelul Peleș, a cărui edificare a fost iniţiată în anul 1873 și pentru care principele a adoptat una dintre devizele unchiului său, Frederic cel Mare: „Îmi place să clădesc și să decorez, dar numai din economiile mele, fără ca aceasta să coste ceva pe stat“. Iar aici, la capitolul decor, intervine și Gustav Klimt. 

În anul 1883 avea loc inaugurarea oficială a Castelului Peleș. În același an, atelierul austriac Künstler-Compagnie a primit o comandă românească. Prima mare comandă executa- tă pe cont propriu: realizarea unor decoraţii ilustrând trei programe tematice destinate decorării Peleșului. Artiștii trebuiau să picteze o galerie de strămoși ai Regelui Carol I, o serie de copii ale unor opere semnate de mari maeștri și să decoreze Sala de Teatru. Le-au făcut pe toate în perioada 1883-1886. 

Istoria lui Klimt la Peleș este scrisă de Mihaela Simina,  sub imboldul expoziției temporare de luna trecută „Gustav Klimt şi Künstler-Compagnie la Peleș“.  Aceasta va călători pe parcursul anului viitor în mai multe oraşe din ţară, dar şi la Viena. Călătoria a început deja: panourile expoziţionale care explică în detaliu legăturile lui Klimt cu Peleşul se află acum la Suceava, în Spaţiul Cilindru al Asociaţiei „Un concept Luna“, dar vor ajunge şi la Iaşi, București, Sibiu și Alba Iulia. 

Peisaje superbe și paradis fiscal

Acest unic coprincipat din lume – conform Constituţiei, Principat d’Andorra – este un stat democratic, social și independent, înfiinţat în 1278. Are o lungime totală a graniţelor de 118 km, dintre care 55 cu Franţa (la nord și la est) și 63 cu Spania (la sud și la vest). 40 km este distanţa maximă ce poate fi parcursă de la un capăt la altul al Andorrei. 

Speranţa de viaţă este de 84,6 ani, ocupând, din această perspectivă, poziţia a cincea în lume. Și vorbim despre o populaţie de 85.101 suflete (locul 199 pe Terra) – 89,5% fiind romano-catolici – , adică a 11-a cea mai mică de pe întregul mapamond. Cum să nu existe o asemenea speranţă de viaţă, din moment ce sistemul de securitate socială al Andorrei este unul dintre cele mai performante din lume? În plus, Andorra nu a purtat niciodată vreun război, excepţia fiind cel al lui Charlemagne. Celebritatea i se datorează și statutului de duty free, unul care a început să fie negociat cu UE în 1987 (anul aderării Spaniei) și s-a încheiat printr-un acord în 1991. 

Vreți să aflați mai multe despre acest mic stat? Nu ratați articolul lui Paul Zaharia.

*** 

La final de revistă, răsfoiți recomandările noastre de filme, cărți și expoziții, care vă vor ține de cald luna aceasta.

Lectură cu plăcere și cu folos!