Eminescu despre clasa de mijloc
Clasa de mijloc ocupă un loc proeminent în publicistica eminesciană. Pentru el, cel mai important aspect al modernizării româneşti îl constituie poziţia acestei clase, căreia îi recunoaşte rolul de motor al dezvoltării capitaliste.
În concepţia eminesciană, se face o asociere organică între societatea modernă şi clasa de mijloc. În fapt, civilizaţia modernă este creată şi propulsată de clasa de mijloc. Clasa de mijloc românească nu s-a format organic, iar componenţii ei nu dispun de un status real, ci de unul mai mult fictiv. Printre cauzele care susţin sau provoacă forme fără fond într-o ţară în curs de modernizare, Eminescu invocă lipsa clasei de mijloc:„Această stare de lucruri e în aceeaşi proporţie lipsită de pericole în care esistă în stat o clasă de mijloc economiceşte puternică şi cultă care să mănţină echilibrul între tendinţele prea înapoiate a simţului istoric a unui popor, reprezentat în genere prin formele existente ale unei civilizaţii, şi între tendenţele zgomotoase ale trebuinţelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde această clasă nu există decît în mod rudimentar sau unde ea este prea slabă pentru a se împotrivi tendenţelor estreme, republica devine o jucărie a partizilor, o forma de care abuzează şi unii şi alţii, în detrimentul vădit al intereselor generale“ (Opere, vol. XI, 22).
Clasei de mijloc îi lipseşte capacitatea de a exercita controlul asupra societăţii. Din cauza artificialităţii, ea se confundă cu pătura superpusă, idee foarte importantă întrucât propune un model original de analiză a clasei de mijloc, înrădăcinat în realităţile româneşti. Pentru că este o formă fără fond, în loc să fie un factor de asigurare a echilibrului social, clasa de mijloc adânceşte disfuncţionalităţile sociale. Se cuvine o delimitare, în cadrul sociologic eminescian, între clasa de mijloc şi clasa cultă de mijloc. Exegetul decupează, aşadar, intelectualii ca grup aparte, întrucât, în realitate, clasa de mijloc este preponderent alcătuită din intelectuali. Cu această grupare, Eminescu se războieşte permanent, fiindcă o învesteşte cu mari responsabilităţi faţă de tot ce se întâmplă în procesele de modernizare în România. Întrucât nu am avut clasã de mijloc „decât ca slabe începuturi“, a fost posibilã dezvoltarea pãturii superpuse în timpul lui Cuza şi sub domnia lui Carol I. O afirmaţie extrem de interesantã face poetul când susţine cã pătura superpusă a cuprins românii din toate provinciile, „escepţie fãcând de olteni şi ardeleni“ (Opere, vol. XIII, 96).
Poetul vorbeşte despre „o boală obştească a spiritului public în România“ şi despre „o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra ale civilizaţiei cu fondul acesteia, care consistă nu în egalitate, fraternitate şi libertate, ci în muncă şi în adevăr“ (Opere, vol. XIII, 47). Această categorie socială este departe de ceea ce este cu adevărat o clasă medie în Occident fiindcă ea nu a fondat instituţii capitaliste ci ea însăşi s-a format ca urmare instituţiilor preluate din Apus şi nu a activităţii sale produtive:„Noi avem o clasă de mijloc care – tocmai din cauza lipsei de apărare a muncii ei şi din cauză că, pe un teren steril pentru dezvoltarea generală, i s-a dat ocazia de a câştiga fără muncă, adecă pe acela al funcţionarismului şi al proletariatului condeiului, nu este în stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este în stare a fi regulatorul exclusiv al vieţii publice“ (Opere, vol. XI, 23).
Poetul surprinde tensiunea tacită, dar puternic afirmată, între ceea ce numim astăzi gulerele albe şi gulerele albastre. Este de notorietate atitudinea ostilă a lucrătorului român dintotdeauna faţă de omul din birou sau faţă de funcţionarul de la ghişeu. Eminescu nu vrea să dovedească inutilitatea social a funcţionarului, însă nu poate să nu constate ruptura dintre birocraţie şi omul obişnuit. Într-o societate cu o evoluţie organică „… temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva“ (Opere, vol. X, 18), or, clasa de mijloc de la noi nu îndeplineşte această condiţie întrucât este neproductivă, şi cauza stă în structura ei alcătuită din profesori universitari, profesori de liceu şi din alte şcoli, ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori, avocaţi:„toţi fac politică, pentru a parveni“ (X, 155), şi această stare dovedeşte sterilitatea politicii, lipsa ei de organicitate, pentru că nu aparţine unor grupuri politice reale.
În viziunea lui Eminescu, avocaţii ar fi cei mai primejdioşi, din cauza oportunismului lor;aceştia sunt capabili să accepte orice poziţie socială din stat, dincolo de orice norme profesionale, dar, cum spune poetul „restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod“ (X, 155-156);de aceea averile obţinute de mulţi dintre avocaţi sunt ilegale. Iată explicaţia pentru care societatea românească, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă, iar grupurile politice nu au consistenţa necesară, pentru că nu sunt asociate cu grupuri economice:„Corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor“ (Opere, vol. XIII, 185).
Eminescu critică, permanent, politica liberalilor, fără ca aceasta să însemne, cum de multe ori se afirmă nejustificat, exprimarea, ab initio, a atitudinii sale antiliberale, ci formularea propriei concepţii despre evoluţia societăţii româneşti. El nu respinge liberalismul, dimpotrivă, se consideră liberal:„Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că sîntem liberali în toată întinderea cuvîntului şi în tot adevărul său“ (Opere, vol. X, 162). Gânditorul este interesat continuu de deformările liberalismului într-o societate situate, economic şi social, la alt nivel de evoluţie decât acela în care se pot aplica idei liberale. Pentru Eminescu, liberalismul este o trăsătură definitorie a clasei de mijloc, clasă care, crede el, caută să conducă societatea românească. El reproşează liberalilor că „au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească“ (Opere, vol. X, 31). Aşadar, Eminescu nu este împotriva liberalismului, şi, ca un argument între altele, să adăugăm recursul lui la ideile unui reprezentant marcant al liberalismului, Alexis de Tocqueville.
Ce revendica, în fond, Eminescu de la liberalii români? Un management social şi o conduită liberală reală, profundă, similare celor din ţările occidentale. Pentru înţelegerea funcţionării societăţii pe cale de a se moderniza, Eminescu a elaborat teoria golurilor, care reflectă dezarticularea structurilor sociale şi statale. El discută teoria golurilor în strânsă relaţie cu clasa de mijloc. Existenţa golurilor economice, sociale, culturale etc. este determinată de lipsa stabilităţii şi a echilibrului social:„Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimărui nu-i pasă de ea“ (Opere, vol. IX, 172).
Eminescu a gândit teoria golurilor pornind de la situaţia concretă a ţării, stat agricol, care în competiţie cu ţările industriale trebuia să facă faţă unor noi provocări sociale şi economice. Poetul sesizează o dimensiune esenţială a procesului de modernizare a unei ţări agricole, anume faptul că ea este nevoită să răspundă unor necesităţi, de cele mai multe ori impuse, derivate din relaţiile sale cu ţări industriale. Oricât am întoarce chestiunea pe toate feţele, este limpede că orice tranziţie s-a dovedit până acum a fi în avantajul unei minorităţi, iar societatea românească a cunoscut, în aproape două sute de ani, cu intervale mici de stabilitate, numai tranziţii, iar dezvoltarea noastră modernă a favorizat aproape exclusiv grupuri minoritare, ceea ce explică firava clasă mijlocie românească.
Citeste mai mult: adev.ro/n75l2w