Dragostea în vreme de război

Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I" a publicat pe pagina de socializare a instituției fragmente din scrisorile sau cărțile poștale ale unor militari din timpul Primului Război Mondial către soțiile lor, dar și ale acestora către soții lor, scrisori care surprind emoția acestei nobile trăiri, precum și imagini cu verighete – simboluri ale acestui sentiment – descoperite pe câmpurile de luptă de la Mărășești, păstrate în patrimoniul Muzeului.

Prima dintre ele este scrisoarea Elenei Dragalina, soția generalului Ioan Dragalina, datată 11 septembrie 1916. Adresată soțului ei cu puțin timp înainte de moartea acestuia, scrisoarea transmite peste timp o serie de trăiri complexe: afecțiunea acesteia pentru soțul ei (începe cu „Multiubitul meu Ioani” și se termină cu „Te sărut cu mult dor şi drag Elena”), emoția primirii de vești de la persoana dragă („Azi dim[ineață] când m-am întors de la Biserică (din Isvor de la noi) am găsit scrisoarea ta şi mi[-]a făcut mare bucurie”), reproșul că nu manifestă destulă prudență în ceea ce face și grijă față de viața celui drag („când eşti preocupat cu serviciul tău nu mai vezi, nu mai auzi decât cei ceea ce numeşti tu datorie, cu toate că o datorie tot aşa de mare o ai faţă de noi, de mine că nu am pe nimeni decât pe tine şi copilaşi noştri, iar ei nu au pe nimeni decât pe tine şi pe mine, Tata lor scump şi Mama. Eu sunt la adăpost, dar de tine dragă am auzit că te expui cum n[-]o face nimeni – Ofiţeri nu te pot reţine –.... Te rog Ioani dragă, nu te supăra, dar bagă de seamă, poţi fi urmărit mişeleşte, nu te avânta... Acum te pup şi iartă[-]mi polologhia ţinută, dar ai merita mai mult căci nu te gândeşti la noi îndeajuns.”). Născut în Banat, generalul Ioan Dragalina fusese mai întâi ofițer în armata austro-ungară, studiind la Academia Militară din Viena; în 1887 avea să fie încadrat în armata română ca sublocotenent parcurgând ierarhia militară până la gradul de general de brigadă. Cu Elena Giurgincă s-a căsătorit în 1886 și au avut împreună șase copii Corneliu (și el viitor general), Virgiliu (viitor comandor de marină), Aurora, Elena, Cornelia și Viorica. A fost rănit la 12 octombrie 1916 și a murit la 24 octombrie/9 noiembrie 1916 în urma infecției cauzată de rană. Corneliu, fiul lor, avea să-și amintească: „În acea noapte, în ultima noapte a tatălui meu în lumea aceasta, mama, nenorocita mea mamă, a stat tot timpul la capul patului, pentru a-şi mângâia şi săruta soţul de care nimic nu o despărţise, nici pentru o clipă, timp de 30 de ani...În acea noapte, ultima lor noapte împreună, şi-or fi amintit ei de ziua aceea de toamnă a anului 1885, când regimentul K.u.K. Nr. 43, întors din război, a intrat în sunet de fanfară în Caransebeş? Iar ea, Helene Giurgincă, copila de 16 ani, a văzut pentru prima dată pe alesul inimii ei, pe cel mai frumos ofiţer din regiment, dar al cărui nume încă nu-l cunoştea. Era călare, lângă colonelul lui, în fruntea regimentului, iar micuţa Helene i-a aruncat un buchet de flori. Frumosul necunoscut i-a răspuns printr-un salut cu mâna la ciako şi cu un dulce surâs… Doamne! Ce e viaţa noastră? Clipa aceasta din eternitate, clipa neînţeleasă, bizară!”.  

Cea de-a doua scrisoare este adresată de către Viciu Teodorescu, locotenent din Divizia 6-a Mârșa, Brigada 12 Infanterie, Bateria 53 mm, soției sale Margareta, fiind datată 5 septembrie 1916. Scrisoarea, amplă și detaliată, ne arată un personaj practic, metodic, organizat. Descrie situația sa, se interesează de copii (Tincuța, „ștrengarul de Ionel” și Alexandru), de părinți și alte rude, de proprietăți și are sfaturi pentru soția sa în ceea ce privește gestionarea acestora (chirii, lucrări, plăți, etc.). 

În ciuda unor detalii care ne relevă un spirit pragmatic de la care nu aștepți efuziuni romantice, scrisoarea surprinde prin scurte pasaje, cum ar fi rugămintea adresată soției ca aceasta să îi scrie mai des, dar mai ales prin fraza în care face trimitere la numele ei: „Scrie-mi mai des căci poţi, dar să scrii deschis adică să nu lipeşti plicul şi să-mi scrii nimic de ale milităriei, ci numai de cele ce ne interesează pe noi din casa noastră.... Eu mă gândesc în tot momentul la voi şi sunt cu trupul şi sufletul în mijlocul vostru, mai ales că pe aici sunt foarte multe margarete din acele mari ce culegeam la Nehoiaş mergând pe drum, şi văzându-le, mă tot gândesc la voi şi la viaţa noastră ce am dus-o aproape 5 ani.” În finalul scrisorii emoția se simte din nou: „Primeşte dragă Margareta, dulci îmbrăţişări şi dorinţe de a ne revedea cu bine şi îmbrăţişează şi copii mult căci mi-e dor de voi.... Al tău ce te doreşte, Viciu”. 

Următorul document prezentat este o carte poștală către locotenentul Viciu D. Teodorescu, datată 3 octombrie 1916, din partea soției, Margareta Teodorescu: „Dragă Viciu, Sunt foarte supărată căci după cât văd tu nu ai primit aproape nici o veste de la mine, căci eu ți-am scris mult...Mă îngrijesc iarăși de tine nu am primit nimic de o săptămână...Noi suntem bine și ne rugăm și pentru tine la fel. Noi și copiii vorbim zilnic de tine...te sărut cu drag...”. 

O altă scrisoare este cea adresată Elenei Popescu din comuna Codăești, județul Vaslui, de către soțul său, Constantin, scrisoare expediată de la Regimentul 65 Infanterie, Compania a 12-a, Armata de Operații, fiind datată 6 februarie 1917. Afectuos (i se adresează („Scumpă și iubită soțioară”), el își exprimă îngrijorarea că nu mai știe nimic despre situația de acasă și că felicitările sale transmise de Anul Nou au rămas fără răspuns. Îi spune că este bine, sănătos și îi urează, de asemenea sănătate, încheind duios:„Dragă Elena primeşte de la mine multă sănătate şi te sărut dulce pe guriţă şi cei mai frumoşi ochi...”. Acelaşi personaj, tot într-o scrisoare către soţia sa, de data aceasta scrisă pe spatele unei foi de ziar deoarece epuizase stocul de cărţi poştale trimise chiar de aceasta, spunea: „Scumpa şi iubita mea soţioară, m-ai întrebat de tăţi mă grăbesc a-ţi scrie pe această bucată de hârtie în lipsă de cărţi poştale. Cărţile de la mata le-am isprăvit. Mă grăbesc a-ţi răspunde la c.p. a mata pe care am primit-o şi am avut o mare şi nespusă bucurie căci şi tu ai primit tot aşa la a 4 a săptămână...îmi pare rău că nu ai primit de la mine scrisorile câte ţi le-am trimis de sărbători şi celilante căci eu îţi scriu la 2-3 zile dragă Elină îmi spui să-ţi spun unde mă aflu ca să poţi veni până la mine. Dragă Elenă află că peste câtva timp are să vie un... din grupa mea la mata şi are să-şi spuie tot....primeşte dulce soţioară de la mine multă sănătate şi te sărut de mii de ori. Al mata soţ ce te visează zi şi noapte / te sărut dulce”. 

Scrise pe hârtie, pe carton, pe foi de ziar sau chiar pe scoarță de copac acum mai bine de 100 de ani, acestea sunt doar câteva din trăirile celor plecați pe front sau rămași acasă cu gândul la cei dragi, pe care am dorit să le împărtășim în aceste zile cu dumneavoastră. 

Alăturăm acestor rânduri câteva imagini cu verighete din patrimoniul nostru descoperite la Mărășești, care au aparținut celor căzuți acolo în vara anului 1917, verighete care au legat cândva suflete cărora războiul le-a adus durere și suferință.

Text de dr. Cristina Constantin