Din culisele înscrierii dosarelor Brâncuși și Limesul roman în Dacia la UNESCO
În vreme ce întreaga lume privea la deschiderea celei de a XXXIII-a ediţii a Jocurilor Olimpice de vară, la Paris, de pe cealaltă parte a globului a venit o veste extraordinară pentru cei care susţin și iubesc patrimoniul, istoria și cultura: Comitetul Patrimoniului Mondial, în cea de-a 46-a sa sesiune, de la New Delhi, India, ce s-a desfășurat în perioada 21-31 iulie, a decis prin consens înscrierea,în data de 27 iulie, a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor“ de la Târgu-Jiu, realizat de Constantin Brâncuși, și a bunului cultural serial „Frontierele Imperiului Roman-Dacia“ (FRE-Dacia) în Patrimoniul UNESCO. În spatele acestor reușite, pe care azi le aplaudăm, sunt ani de muncă. Importanţa acestor obiective este una evidentă, însă pentru recunoașterea și includerea în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO sunt create dosare la care echipe întregi muncesc cu atenţie vreme îndelungată. Din acest motiv, am considerat oportun să discutăm cu unul dintre cei mai implicaţi experţi în acest proces complex, dr. arh. Irina Iamandescu, director adjunct monumente istorice la Institutul Naţional al Patrimoniului și lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu (UAUIM).
Anul acesta, România are în analiză la UNESCO două dosare importante, pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial a Limesului roman în Dacia, respectiv a operelor lui Constantin Brâncuși. Să începem cumva cu sfârșitul – care este rezultatul acestui demers?
Demersul a avut deplin succes în ambele cazuri! Comitetul Patrimoniului Mondial a decis înscrierea ambelor poziții în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, recunoscându-le astfel valoarea universală excepțională și formulând recomandări pentru conservare și o bună gestiune și protecție a siturilor.
Pentru Dosarul Brâncuși, revizuit pe fond și redepus în 2018 (după o versiune anterioară retrasă în 2015), drumul procedural a fost ceva mai lung, dată fiind și perioada în care s-a analizat de către un grup de lucru extins chestiunea relației cu obiectivele UNESCO a siturilor asociate cu memoria conflictelor recente. În această perioadă 2018 – 2023, toate dosarele care aveau o astfel de semnificație au fost puse în așteptare. Procedura a fost reluată în ianuarie 2023 și așa se face că România a avut două dosare extrem de complexe în evaluare în același timp!
Pentru dosarul Brâncuși, iată parte din concluziile evaluării, preluate în decizia Comitetului Patrimoniului Mondial: „Complexul monumental, construit între anii 1937 și 1938 pentru a comemora sacrificiul suprem al românilor – soldați, polițiști și cetățeni de rând – care au murit apărând orașul Târgu Jiu în timpul Primului Război Mondial, reprezintă un punct de cotitură în istoria sculpturii monumentale și a artei publice. Este creația fundamentală și singura lucrare publică de mare anvergură a sculptorului român Constantin Brâncuși, care, în loc să plaseze monumentul în oraș, «a plasat orașul ca element funcțional în centrul monumentului». [...] Ansamblul Monumental realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu reprezintă o lucrare excepțională, o fuziune între sculptura monumentală abstractă, arhitectura peisajului, inginerie și instalație urbană ce oferă o experiență comemorativă secvențială, la scară urbană, având o puternică încărcătură simbolică și marcând o expresie artistică de mare forță și puritate în plan multiplu: artistic, simbolic și spiritual. Combinația dintre conceptul artistic, calitatea excepțională a execuției și realizarea inginerească a Coloanei fără sfârșit, în special, contribuie la desăvârșirea uneia dintre cele mai importante sculpturi monumentale publice ale secolului XX”.
Institutul Național al Patrimoniului, prin echipa sa multidisciplinară și cu sprijinul consultanților internaționali, a avut onoarea de a coordona procesul de nominalizare și a beneficiat pe acest traseu de sprijinul mai multor instituții și experți: Primăria Municipiului Târgu Jiu și Centrul de cercetare, documentare și promovare „Constantin Brâncuși”; Consiliul Județean și Prefectura Gorj; Direcția Județeană pentru Cultură Gorj; Muzeul Național „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu; Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică INOE 2000; Muzeul de Artă din Craiova – Centrul „Constantin Brâncuși”. O mulțumire aparte se cuvine doamnelor Doina Lemny și Sorana Georgescu-Gorjan.
Frontierele Imperiului Roman – Dacia - o resursă a patrimoniului
Pentru Frontierele Imperiului Roman – Dacia, Comitetul Patrimoniului Mondial afirmă în decizia sa că „bunul serial prezintă un important schimb de valori umane și culturale de la apogeul Imperiului Roman, respectiv dezvoltarea arhitecturii militare romane și a cunoștințelor și competențelor tehnice de construcție și de management al teritoriului, de la un capăt la altul al imperiului. [...] Parte a sistemului general de apărare a Imperiului Roman, Frontierele Imperiului Roman – Dacia constituie o mărturie excepțională a extinderii maxime a puterii Imperiului Roman prin consolidarea frontierelor sale nordice și reprezintă o manifestare fizică a politicii imperiale. [...] Ele atestă versatilitatea și sofisticarea modului în care romanii s-au raportat la topografia și climatul local, în contextul politic, militar și social al vremii, în partea de nord a imperiului. Cu o lungime de peste o mie de kilometri, Frontierele Imperiului Roman – Dacia este cel mai mare segment al Frontierelor Imperiului Roman și cuprinde atât sectoare terestre, cât și fluviale, caracterizate prin tipuri, amplasări și densități variate de instalații militare distribuite în teritoriu.”
Institutul Național al Patrimoniului și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, într-o echipă multidisciplinarǎ internațională, au avut onoarea de a coordona procesul complex de nominalizare a acestui vast bun cultural. Am avut alături numeroși parteneri instituționali, cărora li se cuvin mulțumiri pentru efortul depus și sprijinul acordat: Comisia Națională Limes, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni – instituții partenere în cadrul Programului Național Limes, instituit de Ministerul Culturii din 2014; Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, Muzeul Național al Banatului din Timișoara, Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță din Caransebeș, Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, Muzeul Județean Mureș, Muzeul Județean Vâlcea, Muzeul Județean Olt, Muzeul Olteniei, Muzeul Județean Argeș, Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea din București și Academia Română, prin filialele sale de la Cluj-Napoca și București; Direcțiile județene pentru culturǎ, autoritǎți județene și locale și comunități din 16 județe.
Efortul specialiștilor în ambele dosare a beneficiat de sprijinul substanțial și constant al Ministerului Culturii, al Ministerului Afacerilor Externe și al Delegației Permanente a României pe lângă UNESCO.
Spuneați că acest demers este unul de-a dreptul istoric. Cât de greu este să înscrii un obiectiv în patrimoniul UNESCO? Dar două dosare precum Limesul roman în Dacia, respectiv Constantin Brâncuși? Vă rog să detaliați obiectivele principale pe care fiecare dintre dosare le are, astfel încât cititorii să știe în mare la ce obiective ne referim.
Dacă în anii ’70 și chiar până în anii ’90, documentațiile erau de o complexitate relativ redusă, odată cu modificările de procedură din Ghidul Operațional al Convenției Patrimoniului Mondial Cultural și Natural (1972), demersul de nominalizare în sine a devenit deosebit de complex. Nu este vorba neapărat de o documentație „stufoasă”, ci de una bine structurată, bazată pe studii și cercetări temeinice și pe un proces iterativ și colaborativ. Dosarele de nominalizare se bazează pe buna cunoaștere, pe baze științifice, a siturilor propuse – ce trebuie să îndeplinească condițiile de autenticitate și integritate –, precum și pe starea lor de conservare și pe factorii care le afectează.
Este necesară în același timp demonstrarea Valorii Universale Excepționale în baza unui criteriu cel puțin dintre cele șase definite de Convenția Patrimoniului Mondial și prezentarea unei analize comparative convingătoare care să le situeze în context internațional și să arate prin ce calități ele sunt unice, excepționale nu doar pentru România, ci și la nivel mondial. Nu în ultimul rând, este necesară prezentarea sistemului de gestiune și protecție – planul de management – prin care se asigură protejarea eficientă a respectivelor situri, în parteneriat cu comunitățile locale. Pentru toate aceste fundamentări se lucrează în colective multidisciplinare, pe parcursul mai multor ani, construindu-se dosarele împreună cu partenerii locali.
Dosarele sunt evaluate pe parcursul unui an de ICOMOS – Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor, organism consultativ al UNESCO – într-un sistem peer review, cu o serie de experți care citesc documentația și apoi are loc o misiune de teren care verifică starea de conservare și eficiența măsurilor de gestiune și protecție. Ulterior, sunt solicitate informații suplimentare și are loc o discuție tehnică a echipei de specialitate cu o Comisie de experți a ICOMOS, care analizează dosarele în două sesiuni și face ulterior recomandarea de specialitate, și propune proiectele de decizie Comitetului Patrimoniului Mondial. Deciziile conțin atât recunoașterea valorii universale excepționale, cât și recomandări privind gestiunea și protecția viitoare a respectivelor situri, solicitând eventuale rapoarte de parcurs privind implementarea acestora.
Astfel, este important nu doar să conservăm corect din punct de vedere tehnic Ansamblul realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu și să ne asigurăm că zona sa de protecție este tratată în așa fel încât Ansamblul să fie pus în valoare și perceput în întreaga sa splendoare austeră. Este la fel de important să reușim ca semnificația sa de ansamblu memorial dedicat eroilor din Primul Război Mondial să fie înțeleasă și asumată de publicul larg și de comunitatea locală, ca gestiunea și protecția Ansamblului să fie una eficientă și realizată într-un parteneriat real între autorități centrale, instituții de specialitate, experți, autorități și actori locali și comunitate.
Frontierele Imperiului Roman – Dacia însumează 277 de componente, distribuite de-a lungul a peste 1.000 km, în 136 de unități administrativ-teritoriale într-un complex sistem de castre legionare, castre auxiliare, castre de marș, rețele de turnuri, fortificații liniare și așezări civile asociate. Este important să reușim să prezentăm într-un mod coerent și unitar publicului valoarea universală excepțională a acestui sistem, în ce fel aceste vestigii ale frontierei Imperiului Roman încă prezente în România sunt relevante nu doar pentru noi, ci și pentru întreaga umanitate.
Este obligatorie conservarea acestor vestigii în formă autentică și cu un mare grad de integritate și, mai ales, este necesară asumarea unor măsuri concrete de gestionare a riscurilor și crearea unui mecanism de gestiune și protecție integrată, eficient pe termen lung – un vast demers care cere un efort sistematic, cu experți și resurse suficiente, asumat de către autorități centrale și locale și în care comunitățile să fie un partener real, activ!
Cum ne leagă acest proiect de patrimoniu de restul Europei?
Constantin Brâncuși este deja recunoscut ca o uriașă personalitate a sculpturii moderne, a artei mondiale. Înscrierea Ansamblului memorial creat de el la Târgu Jiu – singura sa lucrare de artă publică monumentală! – în lista Patrimoniului Mondial aduce în atenția publicului internațional o fațetă mai puțin cunoscută a geniului său artistic și pune în lumină România și orașul Târgu Jiu atât ca origini ale artistului, cât și ca păstrători ai acestei capodopere.
Frontierele Imperiului Roman sunt cea mai firească și mai frumoasă legătură cu Europa – au fost deja înscrise anterior trei poziții transnaționale europene, începând cu 1987, însumând șase țări: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Olanda, Germania, Austria, Slovacia – dar nu numai, această vastă temă având în vedere, pe mai departe, frontiera imperiului din țările continentului African și Asia Mică. România – atât prin frontiera Daciei care primește acum statutul de Patrimoniu Mondial, cât și prin Limesul Dunărean, Sectorul Estic, dosar aflat în pregătire împreună cu Bulgaria, Croația și Serbia – este o importantă verigă pentru coerența și continuitatea acestui demers internațional.
România are în prezent câteva obiective în Patrimoniul Mondial UNESCO, de exemplu bisericile pictate din Bucovina, Delta Dunării, bisericile de lemn din Maramureș. Ce înseamnă, pentru obiectivele respective și pentru cele nou introduse, faptul că se află pe lista UNESCO?
Lista Patrimoniului Mondial UNESCO nu acordă o protecție legală suplimentară – protecția este asigurată în primul rând prin legislația națională –, ci asigură o recunoaștere a valorii universale excepționale, statuând relevanța acestor locuri nu doar pentru noi, ci pentru întreaga comunitate internațională.
Acest statut ne obligă ca stat parte în Convenția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural (1972) la protejarea exemplară a acestui patrimoniu – UNESCO având și un sistem de monitorizare a modului în care fiecare stat reușește să protejeze obiectivele înscrise în Lista Patrimoniului Mondial, precum și un sistem de cooperare internațională în scopul protejării acestor valori comune – și aduce o mare notorietate și vizibilitate acestor locuri care intră pe „radarul” circuitelor turistice internaționale, pot beneficia de finanțare națională suplimentară, corespunzătoare statutului UNESCO, sau de proiecte de cooperare științifică internațională realizate în scopul cunoașterii și protejării lor.
Probleme legate de patrimoniu au fost îndelung mediatizate în ultimii 20 de ani. E adevărat că avem și exemple bune, și rele. Poate ar fi bine să explicați celor care ne citesc de ce patrimoniul este important (unic, irepetabil, o resursă financiară importantă și sustenabilă)?
Suntem în situația de a fi păstrători ai unor valori moștenite, uneori extrem de fragile, pe care avem datoria de a le transmite generațiilor următoare în bună stare de conservare și în formă autentică, dar și vie, integrată în societate. Protecția acestor valori înseamnă conservare la cel mai bun nivel științific și tehnic, cu cele mai adecvate metode și cu profesioniști ai domeniului. Mă refer aici atât la monumentele protejate, cât și la protejarea, cu mijloace diferite, adaptate, a contextului, a zonelor lor de protecție. În același timp însă, protejarea nu înseamnă plasarea patrimoniului sub un clopot de sticlă, izolarea sa, ci integrarea sa în proiecte de dezvoltare în care se constituie ca resursă. E vorba de o resursă culturală neregenerabilă, dar și de o resursă materială, cu valoare economică certă, care, atent „exploatată”, s-a demonstrat că poate produce beneficii multiple în societate, inclusiv substanțiale beneficii economice directe și indirecte.
De asemenea în opinia dvs. de specialist, care sunt principalele măsuri pe care autoritățile ar trebui să le ia pentru ca patrimoniul să nu aibă de suferit și să fie pus în valoare mai bine?
În România, grija pentru patrimoniu nu este reflectată corect, pe măsura necesităților, în bugetele instituțiilor cu responsabilități în domeniu sau care au patrimoniu în administrare. Bugetul Culturii este cu siguranță insuficient pentru aceste necesități. Este nevoie, prin urmare, de o asumare a acestei priorități atât la nivelul decidenților – și apoi alocarea de resurse în consecință –, cât și la nivelul societății, în general. Nu este însă vorba doar de resurse financiare, ci – în egală măsură sau mai ales! – de resursele umane suficiente, specializate în domeniile patrimoniale relevante. Cu siguranță lipsa de personal de specialitate în instituțiile-cheie este principalul risc la care este expus patrimoniul în România și pentru această problemă trebuie găsite soluții în regim de urgență.
Este îmbucurător faptul că, în ultimii ani, din ce în ce mai multe organisme neguvernamentale se exprimă și acționează benefic în societate în folosul patrimoniului și că sunt din ce în ce mai dese proiecte de colaborare dintre acestea și instituții de specialitate, universități, autorități locale. Aceste parteneriate ar trebui facilitate și sistemele de asistență de specialitate și de finanțare a proiectelor ar trebui dezvoltate.
O legislație suplă în domeniul patrimoniului, dar și în domenii conexe, care să asigure calitatea în intervențiile pentru patrimoniu, programe de formare a specialiștilor, creșterea capacității administrative a statului de a face față responsabilităților complexe pe care le are în domeniul protejării patrimoniului, facilitarea parteneriatelor public–private și susținerea implicării comunităților ar contribui la conștientizarea valorii patrimoniului cultural pentru societate și la buna sa protejare și punere în valoare. În acest sens, mă bucur că România a făcut pași importanți pentru acceptarea în acest an și ulterior ratificarea Convenției-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate – Convenția de la Faro, 2005.
Articolul face parte dintr-un interviu publicat în numărul 271 (revista:271) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: SORIN ROȘU, FELIX MARCU, ARHIVA HISTORIA